Anul este 1944, Al Doilea Război Mondial e încă în derulare, iar România nu e de partea bună a istoriei. Mai precis, era aliata Germaniei naziste. Asta a însemnat, printre altele, și că furniza resurse Puterilor Axei, mai ales petrol și cereale. Rafinăriile de la Ploiești au devenit astfel o țintă importantă pentru Aliați, care au atacat cu bombardiere instalațiile petroliere.
Problema era că mai mult de trei sute de avioane au fost doborâte doar în România și nimeni nu știa ce se întâmpla cu piloții, ceea ce era o pierdere mai importantă decât cea logistică, pentru că se spune că-ți ia mai mult să pregătești un pilot decât să construiești un avion. Ce s-au gândit atunci britanicii de la MI9, biroul din Cairo responsabil de salvarea prizonierilor de război? Să trimită niște spioni ca să vadă ce s-a întâmplat cu oamenii lor.
Videos by VICE
Lucru ușor de zis și greu de făcut, pentru că nu poți să trimiți pur și simplu niște băieți care habar n-au unde naiba sunt și nu cunosc nici limba să afle informații de la vreun nea Stelică fără să dea de bănuit. Așa că ce s-au gândit serviciile secrete britanice în colaborare cu Mossad? Să recruteze agenți din rândul sioniștilor care au imigrat în Palestina când a început războiul și să-i trimită în Slovacia, Iugoslavia, Ungaria și România. Adică niște oameni obișnuiți, ca mine și ca tine.
S-ar putea ca povestea asta să te ducă cu gândul mai degrabă la filmul Inglourious Basterds al lui Quentin Tarantino decât la ceva care s-a întâmplat pe bune, dar află că totul e sută la sută adevărat chiar dacă n-ai învățat despre asta la orele de istorie.
„Ploiești. Acest nume încă ne dă fiori. O asemenea țintă a fost. De la bazele noastre din sudul Italiei, traversând Adriatica, peste munții Iugoslaviei, spre văile albastrei Dunări și câmpiile românești, către Ploiești. O țintă pe care am ajuns s-o cunoaștem mai bine ca propriul nostru oraș. șase sute de mile, un singur traseu, deasupra unui teritoriu ostil, către rafinăriile lui Hitler, la Ploiești. Procesând mai mult de șapte sute de tone de petrol pe lună, o treime din petrolul care alimenta mașina de război nazistă. Din 5 aprilie a început campania împotriva Ploieștiului.” — Film de propagandă americană citat în „Spioni de ocazie”
Filmul Spioni de ocazie e despre România – și un pic mai mult de atât
Regizoarea Oana Bujgoi Giurgiu a dat peste toate astea în timp ce lucra la filmul ei de debut, Aaliyah Dada, care vorbește despre emigrarea evreilor din România în Israel. Aflase despre cum un secretar al Ambasadei Israelului în România din 1949 a reușit să fenteze Securitatea și să scoată din țară, cu un pașaport fals, un spion care lucra pentru Mossad și a vrut să afle mai multe. Așa a ajuns să facă documentarul Spioni de ocazie, care a intrat deja în cinematografe.
Oana e printre altele producător de film și director executiv al TIFF, iar istoria, spune ea, e un hobby. Din cauza asta nu a putut să lucreze susținut la filmul Spioni de ocazie, ci doar când îi permiteau celelalte proiecte în care era implicată. Asta a presupus o muncă titanică de găsire și cercetare a arhivelor – atât de la noi, cât și din Israel sau Slovacia –, dar și o modalitate de a le ilustra, pentru că metoda unei reconstituiri clasice i se părea din start ceva de nefăcut.
A venit astfel cu ideea de a combina imaginile de arhivă și interviurile filmate cu reconstituiri prin fotografii realizate de Alex Gâlmeanu – dintre cele peste 40 de mii pe care le-a făcut au fost folosite în jur de două mii, iar personajele sunt interpretate atât de actori profesioniști, cât și de neprofesioniști. Ideea a fost să semene cât mai bine.
Spioni de ocazie e plin de informații și-ți vine de multe ori să pui pauză ca să asimilezi mai bine ce tocmai ai auzit, dar, cu toate astea, ce vezi și asculți pe ecran e doar o mică parte din poveste. „În parcursul unui astfel de film trebuie să-ți asumi că ai și pierderi colaterale, că n-ai cum să duci totul”, explică Oana.
Un alt lucru foarte complicat era și cu numele personajelor ei, pe care le găsea sub diverse nume în funcție de țara în care au locuit. „Inițial în țările de origine aveau niște nume europene, dar odată ajunși în Palestina le-au schimbat în unele ebraice. În plus, ei aveau un nume de cod și un nume fals. Am niște exceluri pe care a trebuit să le descâlcesc cu mare greutate ca să-mi dau seama cine e cine și care a fost traseul lor.”
Dacă ești pasionat de spionaj, spune Oana, povestea asta îți poate arăta ce însemna asta dincolo de povești fanteziste cu James Bond. „Cum ai fi putut trimite un spion britanic sau american într-o țară timpul războiului? În primul rând, toți bărbații erau mobilizați, așa că ce putea să fie, un pensionar? Nu poți să treci neobservat ca străin. Tu aterizezi pe un câmp unde ar putea să te vadă țăranii. Apoi te oprești că vrei să mănânci sau să bei ceva. În ce limbă ceri? Plus că personajele mele nu trăiseră în război, nu văzuseră războiul. Suntem în 1944, dar ei veneau din Orientul Mijlociu. Locuiseră izolați în kibutzuri, iar femeile nici nu mai îmbrăcaseră o rochie de nu știu câtă vreme. Erau complet rupți de realitatea europeană și, mai ales, rupți de realitatea războiului”, povestește Oana.
„Eu nu cred că poți să fii un spion perfect dacă nu ești de-al locului. Asta a fost în mintea celui care a avut această idee să recruteze oameni simpli, dar care și ei erau rupți de câțiva ani de locurile din care plecaseră. De asta au avut nevoie de o vreme să se pună la curent.”
Filmul e necesar și pentru a-ți înțelege mai bine trecutul de român
O întrebare pe care Oana a primit-o atât în țară, cât și în festivalurile de-afară, unde și-a proiectat filmele, este de ce e așa interesată de istoria poporului evreu. O să-ți spună că, de fapt, a documentat aceste istorii pentru poporul român, care are foarte multe lacune când vine vorba despre propriul trecut și are tendința să glorifice diferite perioade, în funcție de cum îi e convenabil.
„Inițial, când am plecat la drumul ăsta, nu voiam decât să fac un film decât despre români și România, nu mă interesa altceva. A fost frumos că treptat mi-am dat seama cât de îngrădiți suntem, pentru că învățăm istoria națională, un pic de context internațional, dar niciodată nu știm ce se-ntâmplă pe lângă.” În plus, spune ea, în cultura evreiască amintirile se păstrează, pe când noi nu avem acest obicei.
„Pur și simplu nu ne interesează prea tare ce s-a întâmplat în urmă. Cultural, poporul evreu își păstrează toate amintirile. Pe mine m-au ajutat enorm în documentările mele toate aceste memorii pe care fiecare om și le-a scris. Unele poate erau proaste din punct de vedere literar, dar nu despre asta era vorba. Până la urmă, erau niște informații pe care le primeam. Ori asta n-ai să vezi la noi. Păi, ce, bunicii noștri și-au scris memoriile?”
În timp ce a lucrat la Aaliyah DaDa și la Spioni de ocazie, Oana și-a dat seama că are acces la unele dintre ultimele persoane care au trăit acele vremuri. Cel mai în vârstă dintre intervievați avea 20 de ani în 1944.
Oana nu exclude posibilitatea să mai facă încă un film despre istoria evreilor, dar i-ar plăcea mult să aibă timpul și energia să exploreze ce a însemnat cu adevărat momentul de la 23 august 1944, ziua cunoscută ca momentul în care România a întors armele împotriva Germaniei și despre care circulă tot felul de informații, în funcție de tabăra care ajunge să spună povestea asta.
Spune că filmele pe care le-a făcut până acum nu sunt neapărat genul pe care a învățat să-l facă: „Am fost obișnuită să vorbesc cu oameni, să fac interviuri, să ajung foarte adânc pe sub pielea lor, asta mi-e la îndemână. Ori aici aveam de-a face cu niște personaje demult pierdute. Îmi plac poveștile și oamenii și sunt curioasă. Cred că fiecare are o poveste și despre fiecare om poți să faci o poveste foarte mișto, trebuie doar s-o cauți”, conchide ea.
Vezi unde rulează Spioni de ocazie pe pagina de Facebook a filmului
