Cu Boss, regizorul Bogdan Mirică încearcă iar să se dedea la o deconstrucție cinematografică, de data asta a unui heist movie. Dar e mai mult pretext pentru un studiu de personaj și tensiunea sa interioară. Mai pe românește, Mirică e foarte interesat de stările sufletești ale protagonistul său, ambulanțierul Bogdan, interpretat impecabil de Laurențiu Bănescu.
Pe Laurențiu l-ai mai mai putut vedea în Miricăverse ca polițistul dilibao Emilian din Umbre. Aici începe una din primele probleme ale filmului: Bogdan e Relache, dar netrecut pe la sală. E laconic, privește lung, când zice ceva scuipă one-linere, nu dialog, încearcă să joace șah cinci dimensional pe tabla de Piticot și, în general, are genul ăla de machism care apare mai mult prin filme decât prin realitate.
Videos by VICE
Doar că în Boss Bogdan nu e Relache până la capăt. Relu e om de scandal și acțiune. Ambulanțierul nostru își știe lungul nasului, știe de frică. Vezi asta de la început, când Bogdan se uită la Tom și Jerry cu un copil traumatizat în loc să-i rupă capul părintelui abuziv, cum ar face orice mensch ca Relache. Ce să faci, nu-i smardoi, i-e frică.
Bogdan e însă deștept, poate chiar mai deștept ca Relu, care e și el smardoi intelectual la bază. După ce a participat la un jaf armat pe post de șofer, Bogdan începe să intuiască o problemă: bossul care a venit cu planul cam miroase a gabor și că el și ceilalți doi participanți (excelentul Sergiu Costache și veteranul Toma Cuzin) ar cam putea să pice de proști.
Așa o ia Bogdan, de la primul boss (literalmente primul cuvânt rostit în film) pe o potecă de angoasă și paranoia, investigând culisele planului pe măsură care lațul pare să se strângă-n jurul său.
Boss intră în Miricăverse
Bogdan Mirică e genul de regizor, scenarist, auteur pe care ori îl iubești, ori îl urăști. Își are cu siguranță haterii săi dedicați și are fani care jură că tot ce produce e „cel mai tare film” mai ceva ca un comentator de pe filelist între două „ms ups”. Personal, nu cad în niciuna dintre tabere.
Mi-a plăcut primul sezon din Umbre, e aproape perfect, în timp ce al doilea merge și trei… există. Nu mi-a plăcut Câini – un wannabe mămăligă eastern pus pe deconstruit tropi –, că e frumos, dar lipsit de substanță, și Bora Bora, scurtmetrajul mai mult sau mai puțin de debut al lui Mirică, mi se pare în continuare cel mai bun lucru pe care l-a produs.
Dacă e să-l crezi pe Mirică, Boss e despre frică și paranoia. Și e adevărat. Filmul reușește să construiască parțial o atmosferă angoasantă, foarte aproape de cea din Drive, filmul care a inspirat fanteziile despre masculinitate a unei bune părți din internet.
Sincer, ai putea să juri că Boss e regizat de Nicolas Winding-Refn, are tot ce-i trebuie. E frumos și hiperstilizat, grație regiei de imagine impecabile a lui Andrei Butică și unei colorizări de tip teal and orange, dar mai mult neon și lampă.
Ai un protagonist laconic, bad guys la fel de tăcuți, o flexare continuă a diverselor forme de masculinitate și mult synthwave și condus peste poduri. Tot Bucureștiul pare să fie doar poduri și neoane.
Dacă în ultima vreme Winding-Refn tot se chinuie să ne arate că poate să facă și filme cu femei – vampiroaice sexoase în The Neon Demon sau caratiste dubioase în Copenhagen Cowboy – cu diverse grade de succes, Bogdan Mirică nu întreține această iluzie. Boss e despre angoase și frici tipic masculine, despre forme de bărbăție, despre impotență, cu de toate. E un melanj asumat al tuturor obsesiilor sale din proiectele trecute, cum o și spune, într-o replică atât de vădit profundă că-s dureros de cringe: „O să-mi găsesc unul cu iaht și p–a mare, să mă ducă-n Bora Bora. Tu o să rămâi aici, să alergi printre câini și umbre.”
Replica de mai sus e parte dintr-un pattern. Pentru că Bogdan, protagonistul, continuă tot filmul să alerge între câinii depresiei și umbrele fricii, fără vreun detour prin Bora Bora.
Depresia, sau ceva de genul, aparține prietenei sale Carla, actriță și femeie și drept urmare vorbește în tot felul de dodii care par generate de ChatGPT după ce i-ai dat să citească câteva scenarii de Neil LaBute și Richard Linklater.
Toate interacțiunile dintre Bogdan și Marta sunt un fel de puncte de respiro ale filmului, unde protagonistul recapătă un dram de control asupra destinului. Cum le folosește? La un moment dat, contemplând posibilitatea de a se transforma pe bune în Relache și de a o da pe violență (într-un split screen absolut nelalocul său în atmosfera deja stilizată a filmului). Însă cel mai des, timpul petrecut împreună de cei doi e tensionat, dramatic, teatral spre operatic și dă naștere la dialoguri precum:
– Carla: Ai o mentalitate de sclav, tu nu ai chef de viață.
– Bogdan: Eu sunt sclav?
– Carla: Nu știu… dar ai mentalitatea unuia.
– Bogdan: Tu nu știi să fii cu cineva (pauză profundă). Știi doar să fii cu altcineva.
– Carla: Măcar eu știu ceva…
– Bogdan: Așa ai fost mereu.
– Carla: Așa cum?
– Bogdan: Tot timpul cu spatele.
– Carla: Pentru că nu ai știut niciodată să mă faci să mă-ntorc… sau n-ai vrut.
– Bogdan: Nu te întorci pentru că ești paralizată de frică.
Să ne-nțelegem, nu e vina Ioanei Bugarin aici că a fost parașutată în Boss din The Shape of Things sau a lui Bănescu că e detașat disciplinar din Waking Life, ci exclusiv vina regizorului, care încearcă să bage un de profundis între două (mă scuzați) dume cu ț*gani. Pentru că asta are dialogul din Boss, angoasă și dume de șmecherași de tipul celebrei „te uiți ca broasca la inundație” din Umbre.
Bogdan își ia mare pumn în burtă, bagă replică despre curul prietenei smardoiului. Șeful ambulanțierilor află că Bogdan caută un tip rom poreclit Brazil ca să-i dea înapoi un lănțișor pierdut și exclamă: „Brazil? Mă, da’ rasiști sunt românii” și adaugă ca punchline „Dă-l dracu’ de ț*gan, că fură el alt lanț”.
Filmul Boss suferă la dialog, dar nu și la caterincă proastă
Am văzut recent un stil similar de umanizare a băiețașului rasist, sexist sau homofob în Taximetriști al lui Bogdan Theodor Olteanu, dar dacă la Olteanu derapajele personajelor îți arată câte ceva despre ele, despre evoluția lor, aici caterinca proastă e doar caterincă proastă, c-așa vorbesc băieții și nu strică niște detensionare, ai?
Pe cât de bine arată și se simte Boss, pe atât de dureros e dialogul care reușește în mod paradoxal alternativ să întrețină atmosfera de angoasă și să o spulbere complet. Din fericire e puțin. Dialogul, nu filmul, care la două ore și șase minute e excesiv de lung.
Ca să nu fiu complet negativ, tre’ să zic că există momente în care dialogul curge bine. Cum ar fi într-un scurt moment de flirt, amenințare cu bătaia executat de Cosmina Stratan, care spală păcatele personajelor feminine. Apoi e o confruntare sentință între Bogdan și tatăl său, jucat de regretatul Teodor Corban, care putea să fie cringe („tu faci ce vrei doar când ești lăsat să faci ce vrei și numești asta compromis”), dar reușește să nu. Și spre final e apariția lui Mimi Brănescu, care e foarte bun. E și scenarist la Las Fierbinți, așa că dacă-ți place serialul ăla ai cui să mulțumești.
Da, dialogul lasă de dorit și personajul Carlei e atroce, dar asta nu face Boss un film de evitat. E unul dintre cele mai frumoase filme românești de până acum, nimerește bine noir-ul, și personajele sale laconice, speriate și încruntate sunt cu câteva ordine de mărime peste ce se joacă pe altundeva.
Să compari Boss, cu toate defectele sale, cu Vlad, Clanul sau chiar un efort de pseudo heist pseudo comic ca Bani negri e ca și cum ai compara Mona Lisa cu spirtul Mona. Boss prezintă o lume unitară, atmosferică, izvorâtă din obsesiile recurente ale regizorului scenarist, cu punctele sale forte și cele slabe. Ca s-o zic altfel, e bine, boss.
Boss, cel mai nou film al lui Bogdan Mirică, e despre teamă, sau cel puțin așa zice el, și verbatim și, indirect, prin film. Mi-e teamă însă că undeva între hiperstilul pasarelei din Pipera și dramele de manic nixie nightmare girl ale (aproape) singure prezențe feminine, angoasa pe care încearcă să o inspire filmul se evaporă.
Ce rămâne în urmă e un noir superb, dar cam lipsit de substanță.
