Fotografii cu bunica mea în ultimele ei zile de viață

În 2010, bunica fotografei Rachel Cox a fost diagnosticată cu o boală degenerativă a creierului. Se știa clar că o să urmeze niște ani de coșmar. Așadar, Rachel a hotărât să documenteze ultimii ani din viața din Texas a bunicii ei, Barbara, cu imagini care „au fost făcute în timpul unor momente de conversație, gesturi și experiențe apropiate de moarte “.

Cox spune că a simțit o nevoie disperată de a înregistra degradarea minții bunicii ei, în speranța că momentele surprinse de aparat o vor ajuta să și-o amintească pe bunica ei așa cum era. Așa a luat naștere proiectul Shiny Ghost, o serie foto care a câștigat recent un premiu LensCulture pentru portret în Marea Britanie și care e expus în Derby până la jumătatea lui iunie.

Videos by VICE

Fotografiile ei arată două femei din ere foarte diferite, între care există o legătură reciprocă profundă. Am avut cu ea o discuție intensă despre diferențele dintre generații, despre cum nu-ți poți alege familia și despre cât de greu e să fotografiezi cadavrul bunicii tale.

VICE: Când ți-ai fotografiat prima oară bunica?
Rachel Cox: Când aveam 17 ani, m-am înscris la primul meu curs foto și bunica mi-a dat aparatul ei foto. Am exersat să fotografiez cu ea ca model. Nu aveam în minte niciun proiect cu ea, voiam doar să descopăr ce fel de fotograf voi deveni.

De cât timp durează proiectul Shiny Ghost?
În 2010, bunica a fost diagnosticată cu un tip de demență care acționează asupra părților din creier care ne afectează personalitatea și abilitatea de exprimare. A fost prima oară când am simțit că fotografiez ceva extrem de important pentru mine. Din momentul acela, atenția mea creativă s-a concentrat pe ea.

Poți să-mi spui cum era Barbara?
Chiar dacă nu cunoști statele sudice din America, cred că ai identifica-o ușor pe bunica drept o femeie foarte tradițională din sud. Era foarte vanitoasă, foarte pasionată de bârfă – despre familia ei până la personalitățile de la TV. Când petreceam timp cu ea, nu făceam decât s-o ascult cum povestește lucruri pe care abia așteptase să mi le povestească. Le depozita în creier și apoi le deversa cui era dispus să asculte. Dar era și o femeie foarte generoasă și iubitoare, foarte preocupată de binele familiei ei.

Ce relație ai avut cu ea?
Sunt singură la părinți. Și cum am fost nepoată, și nu nepot, mi s-au impus o grămadă de responsabilități. Era subînțeles că vom avea interese similare: shopping-ul, coafura și machiajul. De la o vârstă fragedă și până am împlinit douăzeci de ani, am dezvoltat o relație combativă. Nu simțeam că avem nimic în comun. Eu eram liberală și atee, iar ea era o baptistă extrem de conservatoare. Asta înseamnă că a trebuit să fac mari eforturi ca să mă conectez cu ea la un alt nivel în afară de cel familial.

Simți că te-ai împăcat cu faptul că aveți perspective total diferite asupra lumii?
Singurele momente în care ne-am conectat au fost cele în care o fotografiam. Ei îi plăcea să fie fotografiată, mie îmi plăcea s-o fotografiez. Îmi părea așa de ciudată, atât de diferită. Era foarte interesantă ca subiect artistic. Pe parcursul proiectului, am început să realizez că politica și credințele religioase nu au atâta importantă. Încet-încet, a devenit capabilă să mi se arate în feluri „nedezirabile”, fără machiaj, vulnerabilă. Dorința ei de a fi vulnerabilă în jurul meu a constituit fundația relației noastre.

Ce impact a avut boala asupra personalității ei?
A fost o experiență neobișnuită cu demența. Majoritatea oamenilor care suferă de demență își pierd memoria. Bunica nu și-a pierdut-o, dar a început să aibă dificultăți în a se exprima. A început să nu-i mai pese cum arată ea, cum arată casa. A fost o schimbare enormă.

După ce ați stabilit această dinamică, ce decizii estetice ai luat în privința fotografiilor?
N-am vrut să-mi pozeze, n-am vrut să fie regizate. Nu m-a interesat compoziția. Am vrut să surprind lucruri pe care le văzusem de sute de ori înainte – cum își încrucișa brațele sau cum se așeza picior peste picior. Fotografiile au fost făcute în timp ce aveam o conversație, iar după ce s-a obișnuit cu aparatul foto, nici nu-i mai dădea atenție.

Există vreo imagine din serie pe care o consideri foarte importantă?
Imaginea care mi-e foarte dragă e cea intitulată Ultima fotografie împreună. E un autoportret pe care l-am făcut cu mine și cadavrul ei după ce a murit, în casa funerară, înainte să i se pregătească trupul pentru incinerare. A trebuit să-mi rog familia să mă lase să plec acasă după moartea ei și să fac această fotografie. Au așteptat două zile înainte să facă ceva cu trupul ei. Odată ajunsă acolo, am stat cu ea în cameră ore și în șir și i-am fotografiat corpul. Am făcut o singură fotografie cu noi două, cu ajutorul unei telecomenzi de declanșare. Nu mă mai inclusesem în vreo imagine cu ea până atunci, dar mi-a venit să mă uit direct în aparat. A fost o modalitate prin care am comunicat cu mine însămi în momentul respectiv.

De ce e atât de importantă imaginea respectivă?
Am simțit că am făcut-o pentru mine. Pentru că, până în ziua aceea, am crezut că doar exersam fotografia pe ea, dar, de fapt, a reprezentat o parte importantă din identitatea mea de fotograf. Devenise o dependență s-o fotografiez.

După moartea ei, a trebuit să-mi dau seama ce altceva îmi doresc să fac. A fost o personalitate puternică în copilăria mea și o muză pentru creativitatea mea. La un moment dat, mi-am dat seama că va trebui să faco ultimă fotografie cu corpul ei și să-i înregistrez prezența pentru eternitate. După fotografia aceea am început să-i accept moartea și am simțit că pot merge mai departe.

Mulțumesc, Rachel.

Mai multe fotografii din serie mai jos: