- Congo. Un bărbat stă pe pragul ușii și se uită intens la ceva. La început nu-ți poți da seama la ce se uită – dar dacă te uiți mai atent, vei înțelege adevărul dur. Se uită la resturile dintr-un picior și o mână ale unui copil.
Nsala, bărbatul din imagine, a fost fotografiat de misionarul englez Alice Seeley Harris după ce el a venit la ea, în timp ce fotografia, cu un pachet care conținea rămășițele fetei sale de cinci ani. Ea a fost omorâtă și dezmembrată ca pedeapsă, pentru că satul său nu a reușit să achite cota cerută de regimul suveran.
Videos by VICE
Harris a tras sute de poze așa, a documentat violența, sclavia și exploatarea congolezilor de către agenții regelui belgian Leopold II – vărul reginei Victoria. Din 1885, Leopold a condus Congo mai mult ca pe o afacere și s-a îmbogățit din munca forțată pe care o numea proiect umanitar. După ce au ajuns publice, imaginile astea i-au obligat pe europeni să înfrunte ceea ce se întâmplă cu adevărat și, sub presiunea publică, în 1908, Congo s-a eliberat de sub jugul belgian. Dar și-au obținut independența abia în 1960.
Cu colecția rară a lui Seeley Harris, apărută la Muzeul Internațional de Sclavie din Liverpool, am discutat cu directorul muzeului, Dr Richard Benjamin, la telefon.
VICE: Alice Seeley Harris a mers în Congo când avea 20 de ani ca misionară și a sfârșit prin a face fotografiile astea despre atrocitățile din colonii. Ce știm despre motivațiile ei?
Dr Richard Benjamin: Ca misionară, desigur că era interesată de altceva. Unele dintre imagini sunt deranjante pentru modul în care a pozat cu copiii congolezi. E greu să-ți dai seama la ce se gândea ea atunci. E o juxtapunere interesantă: campania a fost bună, dar care era de fapt scopul ei acolo? Care erau motivele din spatele prezenței sale?
Spune-ne cam cum erau privite imaginile ei atunci.
Te uiți la o campanie care echivala o prezentare în Power Point: slide-uri. Erau sute de discuții despre asta în țară – Liverpool, Londra, Glasgow, Birmingham – ținute de membri Asociației Reformei din Congo, o organizație pentru drepturile omului, din care făcea parte și Harris, soțul ei și persoane ca jurnalistul și activistul Edmund Dean Morel.
Cât de multă diferență a făcut campania?
Una mare. Oamenii sus-puși au început să doneze bani. Trebuie să-ți amintești că regele Leopold avea legături cu familia regală britanică. Indiferent dacă familia regală avea vreo treabă sau nu cu povestea, era văzută așa. Era un curent puternic de opinie.
Imaginile sunt cam dure. Ai avut probleme cu asta?
Ca Muzeul Internațional de Sclavie avem foarte multe imagini viscerale – unele chiar contemporane. Ne-am gândit mereu mult la asta. Nu vrei să fii dur vizual gratuit, dar e o graniță fină, pentru că tu vrei să le arăți oamenilor exact cum e situația.
Am văzut recent o prezentare făcută de o academiciană numită Petra Bopp. Ea a arătat o imagine cu o tânără care traversa un râu, în bătaia soarelui – o imagine superbă. Ea a căutat printre imaginile făcute de armata nemțească în cel de-al Doilea Război Mondial, când soldații puneau laolaltă albume. Pe spatele imaginii era scris „detector de mine”. Fata era un detector de mine uman.
Asta era una dintre cele mai șocante imagini pe care le-am văzut în ani de zile, și care, de fapt, în sine nu era violentă. M-a făcut să mă gândesc: trebuie spus ceva pentru imaginile nonviolente. Dacă le arăți, ele pot fi destul de dure.
Promovarea imaginilor s-a schimbat de-a lungul anilor. Se pune accentul pe optimism, pe faptul că oamenii nu trebuie prezentați ca victime. Mai există un rol pentru fotografiile ca cele făcute de Harris?
Știu că ONG-urile nu au acceptat imaginea unui copil african înconjurat de muște. Am văzut genul ăsta de imagini, așa că înțeleg ce spun oamenii, dar dacă un copil de zece ani sau unul de 15 ani ar vedea o campanie azi, ar înțelege cât de groaznică e situația? Uneori trebuie să lovești cât mai tare ca să ai o reacție.
Așa că ai nevoie de ambele?
Da, trebuie să le dai curaj oamenilor. În muzeu există o expoziție numită peretele elevilor negri – l-am pus strategic ca tinerii care poate învață pentru prima dată despre rolul Marii Britanii sau a Liverpool-ului în schimbul cu sclavi să nu asocieze istoria negrilor sau a africanilor doar cu sclavia și opresiunea. Trebuie să lovești dur, dar trebuie să și spui: oamenii care trec prin multe, obțin ceva. Africa nu stă degeaba, lucrurile se mișcă.
Au apărut în expoziție grupuri congoleze. Care a fost părerea lor?
Vava Tampa, fondatorul Salvați Congo, a venit să vorbească despre munca lui. Spunea să nu asociem Congo doar cu imagini negative. Am avut un membru al Asociației Congoleze din Merseyside care a avut o altă perspectivă despre dificultățile din Congo. Când eram mic, Mobutu Sese Seko era văzut ca un dictator. Dar e interesant că nu vorbea despre el la fel de negativ precum o făcea vestul. În expoziție îl avem pe Patrice Lumumba ca un model pozitiv, ca un luptător pentru libertate. Asta e afirmația noastră, dar nu toți cei din Congo sunt de acord cu ea.
Ți-a rămas vreo fotografie în minte?
E o imagine cu un european cărat într-un soi de hamac de doi africani. Am rugat-o pe Petronelle Moanda, managerul de operațiuni din Asociația Congoleză din Merseyside, să ne dea o declarație. Ea ne-a zis că „e o binecuvântare să fii congolez și nimeni nu poate deveni congolez dacă e lacom sau urmărește să obțină putere!” Am pus citatul la imaginea respectivă ca să spun: există aspecte oribile în istoria congolezilor, dar aveți și oameni mândri, de succes.
