În urmă cu câteva săptămâni, s-a lansat la Berlin RomArchive – Arhiva Digitală Romă, o platformă digitală internațională care aduce la un loc tot ce e mai valoros în cultura și arta romă. Aceeași platformă s-a lansat și la București, pe 28 februarie, la Teatrul Evreiesc de Stat.
Aici găsești perspectivele mai multor curatori, despre subiecte precum politicile fotografiei. Sau urmărești un scurtmetraj despre cum felul în care sunt prezentați în imagini anumiți oameni determină cum te comporți cu ei în viața reală. Pe firul ăsta am ajuns și la fotografiile lui Nihad Nino Pušija, curate de André Raatzsch, care-și propune să prezinte romii în afară fără stereotipiile clasice.
Videos by VICE
Pentru că și în media românească există obiceiul de a prezenta romii în situații umilitoare și într-un limbaj nefavorabil, am fost curios să-l cunosc și să discut cu Nino despre cum lucrează el pentru a reprezenta o minoritate, evitând clișeele.
Am discutat cu el în casa pictorului George Vasilescu (cel care a expus la Muzeul Țăranului Român cu ani în urmă picturi cu portretele soliștilor de manele), ca să aflu cum se apropie de modelele sale, despre etica fotografilor când lucrează cu minorități și despre cum a evoluat propria lui estetică vizuală când surprinde persoane rome.
VICE: Ce înseamnă reprezentarea nestereotipală a persoanelor rome în fotografiile pe care le faci?
Nihad Nino Pušija: Am discutat mult ce să arătăm în RomArchive, pentru că sunt cunoscute stereotipurile, clișeele în care romii sunt mereu prezentați într-o ipostază negativă. Am încercat să evităm imaginea stardard a celor cu haine colorate, desculți, cântăreți. André, în calitate de curator, a luat fotografiile cu romi și neromi și a subliniat că nu poți recunoaște cine ce e. În ele este vorba despre o situație de moment, despre un anumit tip de poveste și despre modul în care o prezinți.
Pe măsură ce te-ai format ca fotograf, care erau genul de fotografii cu romi la care ai avut acces? S-au modificat perspectivele în timp?
Și fotografia mea s-a schimbat. Când am început să fotografiez romi, la începutul anilor ’90, eram foarte preocupat de Iugoslavia destrămată și de deschiderea blocului de est. Atunci am observat că persoanele rome sunt într-o situație specială, că-și piard casele, că sunt excluși din țările lor. Când ești minoritar, ești primul care-ți vei pierde slujba, poziția. În Iugoslavia aveam posturi tv și ziare roma – în anii ’80 a fost o mișcare activistă foarte puternică -, dar războiul le-a luat tot și au fost izgoniți din viața publică. Erau catalogați în funcție de religia pe care o aveau, dar între ei existau musulmani, catolici și ei între ei erau separați, astfel că a apărut dilema cum ar trebui să se poziționeze. A fost unul dintre motivele pentru care mulți au plecat din Iugoslavia.
I-am pozat în anii ’90 în Germania, într-o perioadă în care făceam fotografie alb-negru, cu un pic de exotism în compoziție. Dar, după un timp, am înțeles că exotismul nu este ceva ce persoanele rome își doresc, este ceva ce le este atribuit prin felul în care sunt văzuți de majoritari. Peste ani, am început să îi prezint în ipostaze normale, în care nu-i recunoști. E important să distrugi aceste stereotipuri.
Ești mai atent când pregătești un cadru cu un minoritar sau este același lucru pentru toată lumea?
Este întotdeauna ceva care ține de întrebarea: cunoști oamenii (pe care îi fotografiezi) sau nu? Romii încă au tendința să evite să fie pozați și filmați, pentru că au avut experiențe foarte proaste în trecut. Au fost prezentați într-o lumină negativă, senzaționalistă, în ipostaze care să fie recognoscibile privitorului. Asta încerc să evit, e problematic.
Fac fotografii cu romi peste tot, dar nu am o sută de familii cu care lucrez, ci zece. Unii cred că am un milion, dar n-am nevoie de mulțimi, ci de oameni care mă cunosc, care-mi sunt prieteni. Spre exemplu, am făcut un reportaj despre un tip care se ocupă de o mică școală de flamenco dintr-un ghetou cu mulți romi din Sevilia, numit 300 de case. Uniunea Europeană a plătit patru milioane de euro pentru un centru cultural în mijlocul acestui ghetou și după patru ani, e încă gol. Iar tipul ăsta nu e lăsat să-și facă orele de flamenco în acel centru, le ține tot în casa tip container, care e la două sute de metri de această casa fancy a Uniunii, folosită de doar câteva ori pe ani, pentru niște serbări.
A fost propria ta identitate de rom ceva ce te-a motivat să devii fotograf?
Am început să fac fotografii înainte să descopăr că bunica mea era roma. Ea a ascuns asta din cauza Holocaustului, a venit din Italia și nu a spus nimănui. Mulți oameni au sânge mixt și nimeni n-o recunoștea pe vremea ei, pentru că nu era un lucru bine văzut. E și o chestiune de culoare. Mi-amintesc când mergeam cu verișorii mei la mare în Croația, eu mă înnegream foarte repede și copiii nu voiau să se joace cu mine pe plajă, ziceau că sunt țigan. Unchiul meu se enerva foarte tare și le spunea să se ducă dracului, că nu sunt țigan, sunt doar bronzat. (râde) Dar astea sunt lucruri pe care ți le amintești când ai 30 de ani.
Dacă ești fotograf, cum poți să tragi un cadru în care să fii sigur că eviți stereotipurile?
Asta e valabil în general cu toți oamenii, trebuie să fii pregătit să investești timp. Vizitezi persoanele, vorbești cu ele, bei o cafea, nu e foto safari. Nu poți să mergi în așezările lor, să faci fotografiile și să pleci. Pentru că așa vei avea doar subiecte, nu identități. Trebuie să stai jos, să le asculți problemele. Într-un fel, e muncă socială. Știu că unii fotografi oferă bani, eu nu fac asta niciodată, le mai duc cafea, dulciuri copiilor, e un obicei, când abia cunosc pe cineva, să nu vin cu mâna goală. Îmi place să construiesc încredere reciprocă și în felul ăsta oamenii se deschid.
Tehnica e un lucru, dar cu cât ai mai multă informație, cu cât știi mai bine povestea din spate, cu atât imaginea e mai puternică. Depinde foarte mult și în ce contexte vei prezenta pozele. Trebuie să fii conștient că unele publicații le vor arăta în conjuncturi greșite. De asta e bine ca fotografiile să fie însoțite de o explicație. Majoritatea încă cred că știu cine sunt romii, dar pot doar să presupună.
Așa că vă rog, nu-mi spuneți mie cine sunt. Eu știu cine sunt.
Editor: Ioana Moldoveanu
