Filmul care-ți arată un război antidrog în care consumatorii sunt uciși în stradă

Aswang, documentarul lui Alyx Ayn Arumpac despre execuțiile extrajudiciare operate în public de vigilantes și poliție în Filipine, este cea mai hardcore piesă de cinema din ediția asta a One World Romania. Am întrebat-o pe regizoarea Alyx Ayn mai multe despre războiul ăsta antidrog al președintelui Rodrigo Duterte, ca să înțeleg cum de oamenii din Manila nu sunt capabili de reacții, după ce zi de zi și noapte de noapte pe străzile capitalei filipineze zac cadavrele unor consumatori de droguri. 

Niște context: Rodrigo Duterte a devenit președinte al Filipinelor în 2016, după un mandat de primar în Davao, unde a aplicat, cu succes la publicul votant și un număr considerabil de execuții extrajudiciare, fix politica de război cu drogurile pe care acum o susține în toată țara. O exterminare a consumatorilor săraci fără a deranja în vreun fel marile rețele de trafic. Nici asta, nici discursurile în care se compară cu Hitler și declară că vrea să extermine trei milioane de consumatori, nici măsurile economice când vagi, când inexistente nu i-au scăzut popularitatea în sondaje. Ba din contra, Duterte este singurul președinte filipinez al cărui approval rating a crescut, după ce-a fost ales în funcție. Și, chit că filipinezii au început să fie pesimiști vizavi de viitor, opoziția rămâne dezbinată, iar numărul de activiști pentru drepturile omului este în scădere. 

VICE: Când au început execuțiile stradale ale consumatorilor de droguri în Filipine?
Alyx Ayn Arumpac: În primele zile de după ce-a devenit Duterte președinte au început să curgă știri despre execuțiile din Metro Manila (zona metropolitană a capitalei). Duterte a fost primar în Davos, alt oraș mare din Sud și acolo se întâmplau de ani buni. Deveniseră atât de obișnuite, că au primit și un nume: Davao Death Squad (DDS).

Este ceva ce se întâmplă doar în zonele urbane sau fenomenul s-a răspândit în toată țara?
Nu este ceva legat strict de Manila sau de orașe mari. Se întâmplă peste tot în Filipine. Ce ajunge în media sunt în mare parte execuțiile din Manila, pentru că presa este concentrată în capitală. Și eu, fiind în Manila, tot aici am filmat. 

Ai filmat cadavre pe străzi, oamenii nu au cum să pretindă că nu știu ce se întâmplă. Eu aș deduce că cel puțin o parte dintre filipinezi sunt de acord cu execuțiile astea.
Președintele Duterte este încă foarte popular. Milioane de oameni îl susțin și acum și consideră execuțiile astea OK, pentru că ei cred că așa crește siguranța pe străzi. Ce-i interesant este că majoritatea susținătorilor lui Duterte refuză să-l lege de crimele astea. Pur și simplu ele sunt ceva făcut de subalterni ai președintelui.

Dar crește siguranța pe străzi? Era consumul de droguri un pericol pentru filipinezi?
Uite, în materialul ăsta publicat de Reuters în februarie 2020, un general de poliție admite că strategia „shock and awe” (șoc și groază) nu a funcționat. Consumul de droguri este în continuare masiv și oamenii lichidați erau simpli utilizatori săraci, care de-abia își permiteau să dea cinci euro pe o doză. Culmea, sursele, dealerii mari și drug lords nu au fost deloc vizați. 

Practic este un război împotriva consumatorilor săraci de droguri, nu împotriva traficanților și boșilor?
Exact. „Shock and awe” vrea să sperie consumatorii și dependenții, nu să închidă rețelele.

Păi și restul societății nu a reacționat în niciun fel?
Unii au reacționat. Dar există „consecințe”. Senatoarea Leila De Lima a vrut să deschidă o anchetă despre execuțiile extrajudiciare. În 2017 a fost închisă pe baza unor acuzații absurde și azi este tot în închisoare. Anul acesta au început să omoare și activiști. 

Dar Filipine nici nu mai are pedeapsă cu moartea. A fost abolită în 2006. Sistemul de justiție nu a făcut nimic?
Dintre miile de crime numai într-un caz a existat o condamnare la tribunal. Kian Delos Santos, un băiat de 17 ani care a fost executat de trei polițiști în 2017. Au existat martori și înregistrări video. 

În documentar se vorbește despre 31 232 de oameni executați. Este un număr recent, confirmat? Cu cât au crescut execuțiile în ultimele luni?
Numerele sunt aproximative și evident că există diferențe mari între ce raportează oficial poliția și cifrele de la ONG-uri. Poliția raportează mult mai puține decât asociațiile pentru drepturile omului. 

Tu cum și când ai filmat Aswang?
Am filmat între septembrie 2016 și martie 2019. După care, pe tot parcursul lui 2019 am tot montat și rezolvat post-producția. Până în octombrie, fix înainte de premieră. Primul an am filmat singură, apoi cu jurnaliști.

Cât de periculos a fost să filmezi?
Este bine să ai grijă, mai ales când filmezi noaptea pe străzile din Manila. În fine, aș zice că în orice oraș mare este periculos să filmezi noaptea, deci este bine să fii precaut.

Aswang pare genul de subiect pe care cred că nici producătorii, nici distribuitorii din Filipine nu se înghesuie să îl facă/distribuie. Greșesc?
Am invitat-o… rugat-o pe Armi Cacanindin să se uite pe materialul filmat și așa a devenit producătoare. Mai apoi, la Berlinale Talents, l-am cunoscut pe Quentin Laurent și la Docs by the Sea din Bali am inclus-o în echipă pe Kristine Ann Skaret. Mai târziu, Roman Paul ne-a ajut și el. O echipă mare, și internațională. Suntem producători din Filipine, Norvegia, Germania și Franța. Cu distribuția a fost și este greu. Nu avem un distribuitor în Filipine. Lucrăm cu organizații pentru ca Aswang să fie văzut în comunități unde este nevoie de filmul ăsta. În iulie l-am pus pe streaming online și am avut un milion de vizualizări în 30 de ore. Am ajuns în trending, pe Twitter. Și nu ne așteptam deloc la un răspuns atât de mare. 

Aswang este un film foarte puternic și mare parte din forța lui rezultă din conflictul ăsta, „lucruri oribile filmate frumos”. Am impresia că l-ai structurat și organizat fără să cenzurezi o frumusețe a locurilor și oamenilor pe care-i filmezi. A fost o alegere estetică, a fost o manevră de apărare împotriva chestiilor teribile pe care le-ai văzut, să nu reduci la sărăcie cruntă și disperare fără ieșire secvențele și filmul?
Eu reacționez în primul rând la imagine. Este primul lucru la care mă gândesc: atmosfera, mesajul pe care o imagine le conține și transmite. În primele luni ale războiului antidrog am văzut multe fotografii extrem de violente, pline de cruzime. Deja mă gândeam cum aș putea să transform aceste imagini într-un film. În primele luni de filmare am ținut un jurnal. Când ajungeam acasă, pe la răsărit îmi notam lucruri, uneori ce simțisem când filmam, alteori nume, locuri, evenimente. Într-o noapte, am străbătut Manila și am dat de opt cadavre, unul după altul. Și atunci am avut dilema asta, cum să pornești de la ceva atât de brutal, dar să faci un film care să fie respectuos cu victimele. Aveam cadre în care nu era absolut nimic frumos. Și să mă gândesc la ISO și la focus, când filmam un mort zăcând în întuneric, mi s-a părut foarte greșit. Dar cumva aparatul de filmat mi-a devenit filtru. Practic mă concentram pe înregistrat, cum să obțin o imagine, acolo în ecranul micuț. Și mă confruntăm cu oroarea pe care o filmam, dar ea era acolo, la câțiva metri în fața mea. 

Am avut mult de negociat cu mine pe subiectul ăsta. Finalmente am decis că ce pot și trebuie să fac este să ofer acestor oameni un minimum de demnitate. Post-mortem. În funcție de asta am ales un mod de-a filma și în spiritul acestei demnități am vorbit și filmat cu rudele lor. Asta m-a ghidat pentru tot filmul. 

În ceea ce privește structura… mi-am dat seamă că am secvențe dificile, grele și că ar trebui să las un spațiu de respiro între ele. Tanya Haurylchyk, care mi-este prietenă și este un DOP excelent, venise în Filipine pentru a-și documenta un proiect și am rugat-o să lucreze cu mine. Este o persoană extrem de talentată, are un ochi sensibil și intimist și cadrele în care vezi orașul sunt filmate de ea și gândite fix ca momente calme, de reflecție. Am știut amândouă că trebuie să facem un film sensibil și respectuos. 

În Aswang filmezi descoperirea unei celule de detenție secrete și oamenii captivi acolo, într-un sediu de poliție, fără să fie arestați sau incluși în vreun document. Unii spun că sunt victime ținute acolo ostatici pentru ca familiile lor să-i răscumpere, plătind mită polițiștilor. Ce s-a întâmplat cu ei?
Păi, li s-au făcut tuturor formele legale și au fost trimiși în aceeași noapte la închisoare. Majoritatea și-au plătit cauțiunile și s-au mutat în alte locuri. Bătrâna în albastru a murit în închisoare. Din cauze necunoscute. 

Din documentarul tău am rămas cu impresia că lucrurile astea sunt deja normalizate în societatea din Filipine. Ce ar putea schimba lucrurile în bine?
În ultima vreme lucrurile s-au înrăutățit exponențial. Pandemia a dus la cel mai lung lockdown din lume, controlat de armată, nu ghidat de doctori. Aproape jumătate din populație a rămas șomeră. Spitalele sunt pline, numărul de cazuri de COVID crește constant. O televiziune a fost închisă, o nouă lege antiterorism (care prevede arestul suspecților pentru 24 de zile) a fost promulgată. Numărul de asasinate extrajudiciare este în creștere. Și, cel mai important în ultima lună, trei activiști au fost torturați și uciși la ei în case. După toate astea eu totuși mai sper. Sper din tot sufletul că tineretul se va mobiliza, că își vor lua viitorul în propriile mâini, ca vor lupta pentru ca acest ciclu de violență și crime în care suntem prinși să înceteze. Eu încă aleg să sper.