De la un punct încolo, am îmbătrânit și există tot mai puține lucruri pe care le fac pentru prima oară. Fiecare experiență e repetiția unei alte experiențe din 2011 sau 2013 sau 1999. M-am sărutat prima oară în vara anului 2011 și de atunci m-am mai sărutat de destule ori. Și am mai făcut și multe lucruri plictisitoare de adult. Mi-am făcut programare la dentist, am anulat programarea, am plătit factura la dentist, am pus o găleată sub aerul condiționat care picură.
În copilărie, simțeam că am un ocean de ani în fața mea și îmi imaginam că o să fie palpitanți. Așa că am hotărât să trăiesc timp de o săptămână viața pe care mi-o imaginam când eram mică și să fac toate lucrurile pe care nu aveam voie să le fac atunci. Doar acum am 24 de ani și îmi permit să fac orice am chef.
Videos by VICE
Părinții voiau să fiu cuminte și să stau locului, pe când eu îmi doream opusul, adică gălăgie, gălăgie, gălăgie. Acasă nu aveam voie să bem suc decât de aniversări, de Crăciun și de Anul Nou. Între timp, am mai băut și eu câte un suc oricând am avut chef. Minunat, știu! Dar există o regulă pe care am respectat-o până în ziua de azi, chiar dacă nu conștient: nu beau sucuri cu mâncare de la fast food. Mi se întâmplă din când în când să fiu cea mai enervantă persoană de la IKEA, pentru că atunci când îmi iau un hot dog, îmi umplu mereu paharul cu apă de la dozatoarele alea unde poți bea suc la liber. Nu vreau Cola, Sprite sau Fanta pentru că îmi atacă smalțul dinților, ce oroare!
Tata mereu ne lua mie și surorii mele apă când ne cumpăra meniuri de la Mc. Gen dacă tot mâncam fast food, măcar să nu bem suc. Astăzi am hotărât să încalc regula asta. Puține lucruri sunt mai grozave în viață ca o porție de cartofi prăjiți cu juma de litru de Cola. Poate că a fost bine că n-am făcut din asta un obicei, dar nici să nu te poți bucura de așa ceva din când în când nu e ok.
Mi-am luat două pahare enorme de suc pe care le-am ținut în mână ca pe niște trofee. Cum țin piloții de Formula 1 șampania pe podium. Dar n-am reușit să le beau. Prea mult zahăr și acid. Meh.
În copilărie, n-am avut niciodată cereale din alea dulci ca Frosties sau Choco Krispies sau cum le mai zice. Așa că am hotărât să-mi umplu cămara cu cele pe care mi le-am dorit cel mai mult în copilărie. Pentru primul castron am ales un amestec de cereale cu cocos și ciocolată. M-am întrebat de câte cutii aș avea nevoie ca să-mi umplu cada cu ele.
Altă regulă care m-a căpiat în copilărie era că nu aveam voie în apă dacă doar ce mâncasem ceva, în zilele când mergeam cu ai mei la plajă sau la ștrand.
„Dacă tocmai ai mâncat, trebuie să aștepți juma’ de oră”, mă cicălea mama sau tata.
Dar oare are vreo bază științifică regula asta? S-au făcut cercetări pe subiect încă din 1961, ca oamenii de știință să afle dacă e doar un mit. Ei bine, se pare că informațiile sugerează că mâncatul înainte de înot nu crește riscul de înec, ăsta e doar un mit.
După ce am mâncat un castron întreg de cereale dulci, am condus până la piscina din cartier și am înotat până am simțit eu că am compensat toate jumătățile de oră irosite în care n-am avut voie să intru în apă. Jumătatea de oră de pe o plajă din Italia, unde a trebuit să stau cuminte pentru că mâncasem o caisă. Jumătatea de oră când n-am avut voie să intru în râul Tagliamento pentru că mâncasem o felie de pizza. N-am simțit cerealele din stomac, uite că nu m-au tras pe fundul piscinei ca o ghiulea.
Când m-am întors acasă, am vrut să mă uit la televizor. Și nu de pe canapea. M-am așezat pe burtă în fața lui, fix cum nu aveam voie în copilărie. Îmi amintesc că mama unei prietene mi-a zis că dacă te uiți la televizor de aproape, ți se fac ochii pătrați. Mi-a și zis o poveste despre o prietenă de-ale ei care s-a uitat la TV de la o distanță prea mică și i s-au făcut ochii pătrați și a câștigat titlul de „cea mai urâtă femeie din lume.” Atunci am știut că vreau să fiu urâtă pentru totdeauna.
Așa că m-am așezat în fața televizorului ca să mă fac urâtă. Și m-am uitat la The Simpsons, pentru că nici asta nu aveam voie să fac în copilărie.
Când eram mică, nu prea știam care e faza cu desenele Pokemon, dar îmi doream să am și eu cartonașe din alea. Am primit unul de la verișoara mea și am fost atât de mândră încât l-am pus în cutia mea de comori.
Azi, la 24 de ani, i-am scris unui puștan de pe eBay care vindea cartonașe Pokemon.
M-am dus să le iau și el nu era acasă, le-am luat de la maică-sa, care s-a uitat la mine dubios. S-o fi întrebat: Ce vrea femeia asta să facă cu ele? Ei, ce să fac, am ales unul preferat și mi l-am lipit pe oglinda din baie. Iar m-am simțit mândră ca în copilărie când am primit cartonașul ăla de la vară-mea.
Ultimul lucru care mi-a rămas de făcut e ceva de care îmi e un pic frică. Când aveam 15 ani, am vrut să-mi fac un piercing în nas. După aia am crescut și n-am mai avut chef să-mi fac, așa cum n-am mai avut chef să ascult My Chemical Romance. Cum nu am nici acum chef să-mi fac piercing în nas, am hotărât să-mi fac unul în cartilajul urechii.
Mi-am făcut programare și m-am dus. Mă bucur că am mască și tipa nu-mi vede zâmbetul stresat de pe față. Am în buzunar un cartonaș Pokemon, să-mi poarte noroc.
Am întrebat-o ce piercing-uri preferă să facă și mi-a zis că îi plac alea în sfârcuri. Apoi mi-a zis să respir adânc și să expir lent și mi-a găurit rapid urechea. O simt cum pulsează în timp ce pune șurubul la cercel. Mi-a explicat că nu trebuie să dorm pe urechea dreaptă câteva luni.
În metrou în drum spre casă, mi s-a făcut rău și am vomitat de două ori din cauză că m-am gândit prea mult la cum mi-a găurit femeia cartilajul. Totuși, mă simt curajoasă. Și mă simt un alt om.
Oare mai există lucruri pe care să ți le dorești, la 24 de ani, cu același entuziasm cu care îți doreai, în copilărie, un meniu Mc cu Cola? Sper că da. Poate că acum îmi doresc doar lucruri absurde. Dar știu că acasă mă așteaptă un castron cu cereale dulci.
Articolul a apărut inițial în VICE DACH.
