Cele mai dubioase filme românești pe care nu le găsești pe Netflix, deși ar trebui

Ai băgat BD-urile la vremea lor, poate un Nae Caranfil cinstit, după care ai ajuns la Noul Val și ce urmează după el – ai zice că știi cu ce se mănâncă filmele românești, dar vai, cât de mult te înșeli. Cinemaul autohton e plin de „comori” ascunse pe care le poți savura doar dacă ești masochist, așa ca mine.

Unele dintre ele sunt producții independente făcute cu bani de acasă, ceea ce e lăudabil, până la urmă. Altele, filme produse mai ales cu bani de la stat de regizori care se plâng că nu-i bagă lumea în seamă ca pe Puiu și Mungiu, deși mizeriile pe care le filmează nu-și pot găsi locul decât pe o astfel de listă de dubioșenii.

Dacă vrei însă unele mai noi, pe care chiar să le vezi pe Netflix fără sentimente de vinovăție, VICE are și lista cu astfel de filme românești bune de streaming. Okay, hai să te arunci cu mine în minunata lume a mai puțin discutatei cinematografii din România.

Să tot fie vreo zece ani de când Ioana Moldoveanu, fosta redactoră șefă VICE, mi-a dat un CD – pardon de expresie, gen Z – cu Trip. Filmul ăsta e un soi de Trainspotting după o lună în Constanța cu puștani 20+ care-și explorează sexualitatea și experimentează cu narcoticele în timp ce caută sensul vieții. Mulțumesc, Ioana, a meritat din plin!

Regizoarea Florina Titz, care ulterior s-a relocat în State și a ajuns să facă niște clipuri chiar okay pentru Deliric, Silent Strike sau Nane, zicea într-un interviu că înainte să scrie scenariul a înregistrat pe ascuns discuții între oameni. Ei bine, asta ar putea aduce câteva puncte la capitolul naturalețe, doar că nu e cazul – actorii sunt în mare parte dureros de neprofesioniști, iar dialogurile atât de cringe, încât ți se strepezește sufletul, dar nici nu te poți opri din vizionat. 

Ca să citez din personajul gay care filozofează non-stop când nu face glume despre căcat: „Honey, un adevărat cititor adevărat nu se identifică cu personajul principal, ci cu mintea care l-a conceput, păi ce pula-n pizdă?”. Poți să vezi Trip aici.

Context în care să-l vezi — Nu poți da greș cu el la o petrecere cu pufuleți, bere la pet și drogul marijuana.

Cluj e cunoscut ca epicentrul industriei IT din România, orașul cu chirii nesimțite sau, dacă-i întrebi pe clujeni, leagănul civilizației. Dar știai despre luptele ca-n favele din Mănăștur? Nu știai.

Un grup de localnici cinefili a dedicat o trilogie „vieții periculoase” din cartierul clujean, din care până acum au ieșit doar două filme, din păcate. Al doilea – Înapoi în Cartier – începe spectaculos cu un flashback care te trimite direct într-o secvență de acțiune între mascați și băiețași. Nu trec nici cinci minute până când unul dintre ei îi taie coaiele altuia și i le îndeasă în gură, ceea ce ai zice că te pregătește pentru ce va urma. Ei bine, te înșeli, amice. Momentul meu preferat nu e însă ăsta, ci cel în care doi pârliți care trag de fiare într-o sală cu trei aparate obosite se iau la un box în fața unei tipe, iar cel care îi dă KO o pune după să-i facă poze călare pe adversarul doborât sau în timp ce face șpagatul. Crede-mă, filmul ăsta merită fiecare minut pe care-l irosești cu el. Poți să-l vezi aici.

Context în care să-l vezi — Cu prietenii din Cluj care-ți povestesc despre viața artistică bogată a orașului.

Criticul Andrei Gorzo l-a numit „porno cu comuniști” și nu cred să existe descriere mai bună pentru această căzătură scrisă de cel ce avea să devină directorul Centrului Național al Cinematografiei, instituție care de altfel a și furnizat cea mai mare parte din bugetul de jumătate de milion de euro. Coincidență? Nu prea cred. Pe ce s-au dus cinci sute de mii de coco? Nu pe scenografie, asta-i clar, pentru că totul arată de parcă au luat trei portrete cu Ceaușescu de la Valea Cascadelor ca să arate că e vorba, sanchi, de perioada comunistă.

Daniela Nane o joacă pe această scriitoare dizidentă arestată din cauza romanului ei subversiv și trimisă pe un șantier de reeducare. Aproape orice secvență pare că se va finaliza în ceva ce ar putea ajunge în periferia PornHub, dar nu e cazul decât rareori – când se întâmplă, însă, se lasă cu replici precum: „Sunt dușmana poporului, dar pot fi și amanta dumneavoastră” sau „Așa repede, domnule Stan? Ce păcat”, spuse sub privirea îngrijorată a portretului lui Lenin. Poți să-l vezi aici.

Context în care să-l vezi — În niciun caz la primul date.

După ‘90, regizorii români s-au trezit într-un impas: ce să fac oare cu libertatea artistică proaspăt dobândită? Pentru unii dintre ei, răspunsul a fost simplu: să punem țâțe pe ecran! Așa au apărut „capodopere” precum Miss Litoral sau A doua cădere a Constantinopolului, care acum par mai degrabă niște reclame glorificate la costume de baie. Dar nu despre ele vreau să vorbesc aici, ci despre mai puțin celebrul Azucena, regizat tot de Mircea Mureșan. 

Protagonista e o fiică de bulibașă care se îndrăgostește de un locotenent de grăniceri de pe malul Prutului, dar nu povestea e importantă în această mizerie halucinantă care începe cu Azucena care aleargă goală într-un parc în timpul eclipsei de soare din ‘99.

Nicoleta Luciu ar fi refuzat rolul principal pentru că nu voia să fie asociată cu un personaj care ajunge să se prostitueze, dar tot apare în film, spre deliciul celor care dormeau cu pictorialele ei din Playboy sub pernă. Ca în cazul de mai sus, pot să spun cu mâna pe inimă că există filme porno cu mult mai multă demnitate decât ăsta. Poți să-l vezi aici.

Context în care să-l vezi — Împreună cu prietenii tăi 40+, fani Anca Țurcașiu & co.

Prietenia dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă este cel puțin legendară, dacă nu chiar nemuritoare. Au fost însă mai mult de atât? Un film românesc care – șocant! – a trecut de cenzura comunistă bagă niște hinturi în sensul ăsta. 

În 1889 au murit, unul după altul, Mihai Eminescu, Ion Creangă și Veronica Micle – trio legendar. Exact un secol mai târziu, în 1989, regimul lui Ceaușescu a produs filmul Un bulgăre de humă, în regia lui Nicolae Mărgineanu și cu scenariu semnat de Mircea Radu Iacoban. Povestea e frumoasă, dar are și un substrat: relația dintre Eminescu și Creangă apare cel puțin ambiguă. VICE a analizat subiectul ăsta mai în detaliu în articolul ăsta.

Context în care să-l vezi — Când ți s-a luat de toată propaganda de la școală despre Mihai Eminescu, chiar și Ion Creangă, și vrei să-i cunoști mai mult ca oameni și nu ca asceți creatori de geniu.

Filmul ăsta ar fi trebuit să fie continuarea la seria Liceenii pe care n-a cerut-o nimeni, dar a ajuns doar încă un exemplu de catastrofă finanțată din bani publici pe care n-am văzut-o de bunăvoie decât eu și încă zece oameni care n-au altceva mai bun de făcut cu viața lor.

E greu de spus despre ce fel liceu e vorba, pentru că „adolescenții” care se ocupă mai puțin cu învățatul și mai mult cu droguri, violuri și bătăi sunt trecuți bine de 30 de ani. Alexandru Potocean și Andi Vasluianu sunt doi dintre actorii care-i interpretează pe elevi, ceea ce te duce, firesc, la întrebarea: Dar de ce nu Victor Rebengiuc?

Context în care să-l vezi — Când vrei să te minți că încă ești tânăr.

Constantin Brâncuși, obsesia eternă a naționaliștilor care nu-nțeleg nimic din arta lui, este subiectul acestui film realizat tot de Adrian Popovici, autorul liceenilor în criza vârstei de mijloc, ceea ce-i demonstrează versatilitatea. 

Filmul urmărește trei povești din perioade diferite – una e cu Brâncuși la maturitate, proaspăt ajuns la Paris, alta e cu un student la arte plastice din perioada comunistă care-i băgat la închisoare și obligat după eliberare să falsifice operele sculptorului, dar astea sunt doar penibile. Crema e partea despre Milarepa, acest învățat care a trăit în Tibet, interpretat de Claudiu Bleonț, care aici își bate joc de meseria de actor.

Bonus, cea mai penală filmare cu chroma din istoria cinemaului. Mi-e milă de directorul de imagine care a trebuit să filmeze ceva atât de jenant.

Context în care să-l vezi — În afară de masochism, nu văd alt pretext care să justifice vizionarea.

Un soi de Romeo și Julieta, dar construit ca un musical indian pe manele, cu Sorinel Copilul de Aur pe post de Romeo? Hell, yeah! Vio și Ramona se iubesc, dar soarta le e potrivnică, pentru că fac parte din găști rivale, de aici și drama. 

Ramona lucrează la o patiserie, pretext bun pentru momente muzicale și coregrafie care îmbină dansul cu făcutul covrigilor, dar ăsta e doar una dintre secvențele pentru care recomand o vizionare a acestui film. Sigur, un sondaj Cinemagia l-a scos drept cel mai prost film al anului 2008, dar ce știu ei? Important e că din Poveste de cartier a răsărit hitul „Buzele tale, două petale” și că în distribuție mai sunt Țociu și Palade.

Context în care să-l vezi — Dacă vrei să știi cum arată un film indian după două luni la Patiseria Luca.