Psihoza mă face să cred că sunt invincibilă și aproape m-a ucis

Sunt în bucătărie și încălzesc un ibric cu apă ca să-mi fac o supă instant. Deodată simt nevoia să-mi bag mâna în apa care dă în clocot. Îmi spun, „Nu mă pot răni, care-i problema?”. După care îmi bag mâna în apă și mă cuprinde durerea. Din instinct fug la chiuvetă și-mi țin mâna sub jetul rece. Mâna mea e carne vie și-ncepe să facă bășici. Dar ignor durerea și îmi văd în continuare de treabă de parcă nu s-a întâmplat nimic.

De ce mi-aș face așa ceva? Pentru că am un episod maniacal și chiar cred că sunt imună la pericol și durere.

Psihoza e un simptom întâlnit la mai multe boli mintale, printre care se numără și bipolaritatea, ce am eu. Iar stările delirante sunt una dintre manifestările sale. Eu și alte persoane cu genul ăsta de stări trecem prin iluzia grandorii, o credință care-ți spune că ești președintele lumii sau un superom, imposibil de rănit.

În timpul unei stări delirante, nu-mi poți dărâma credințele. Chiar dacă mă iei cu logică și dovezi, rămân impasibilă la schimbare.

Episoadele maniacale mă umplu de exaltare, hiperactivitate și încredere și se îmbină cu ideile delirante. Se numesc „simptome psihotice congruente cu dispoziția” și înseamnă că stările mele de putere și energie influențează natura delirului. Indiciu: iluzia invincibilității, deși există un pericol real.

Cum ar fi șofatul: în general sunt o persoană responsabilă. Nu conduc cu alcool la bord. Dar toată teoria asta dispare odată cu apariția ideilor delirante. Gânduri care altfel îmi par absurde, acum îmi par plauzibile. Ideile iraționale mi se fixează în minte.

Sunt la muncă și vreau să o tai. Fug la mașină și îi dau bice. Exaltarea e mai bună decât orice drog pe care l-am încercat vreodată. Deodată apare un gând: n-ar fi mișto să conduc pe mijlocul drumului? În momentul ăsta chiar cred că nimic nu mă poate răni. Sunt prea importantă, ceilalți șoferi se vor da din drum. Iar regulile vor dispărea ca prin minune.

Așa că sunt în mijlocul drumului, iar o mașină vine spre mine. Nu mă dau la o parte, pentru că ea o va face în locul meu. Măresc viteza. Aud claxonul și văd farurile și mă tot întreb ce-i cu tot bâlciul ăsta. Ne ciocnim. Urlu de încântare în timp ce cealaltă mașină intră în a mea. Oglinda retrovizoare zboară cât colo. Chiui și râd și continui să conduc. Cealaltă mașină s-a oprit între timp și observ o figură care-mi face cu mâna în timp ce eu îmi văd de drum.

Acum sunt la o intersecție, dar nu opresc. Văd o mașină care vine spre mine. Calc pe accelerație, intru într-o bornă și fac pană la cauciucul din stânga. Cealaltă mașină nu încetinește și intră în mine, iar eu mă învârt puțin. Cumva, din nu știu ce miracol, scap nevătămată. Un bărbat îmi deschide ușa, iar eu spun: „Sunt bine, sunt bine!”. Ceea ce pentru mine e absolut evident, d-aia nu pricep de ce se uită așa îngrijorat la mine.

Într-un moment din ăsta nu există prudență, pur și simplu nu pot vedea lumea sau pe mine într-un alt mod. Din exterior, desigur, s-ar putea să pară o decizie impulsivă. Sau una pe care ar lua-o un copil lipsit de simțul pericolului.

Cum ar fi traversatul străzii: într-un episod maniacal, ideea că aș putea fi rănită dispare. Doar că-s adult, iar oamenii din jurul meu nu-și dau seama că trebuie să mă țină de mână sau de braț ca să nu mă arunc în fața mașinilor. Am obiceiul să traversez fără să mă asigur. În starea mea delirantă, cred că mașinile fie se vor opri pentru mine fie mă vor lovi, dar fără să pățesc ceva. Sunt imună. Oamenii urlă la mine și mă înjură ca să ies de pe drum, iar partenerul meu mă prinde de mână în ultimul moment.

Am fost lovită de două ori. De ambele dăți eram singură și eram pe o stradă aglomerată. Prima dată, am fost aruncată pe capota unei mașini. Apoi am ajuns pe asfalt. Îmi făceam mai degrabă griji ca cineva să nu se fi uitat sub fusta mea decât că aș putea fi grav rănită. Dar cumva m-am ales de fiecare dată cu niște zgârieturi și vânătăi. Am fost destul de norocoasă.

E greu pentru alții să-nțeleagă stările astea, mai ales când dau față-n față cu o persoană care are un episod psihotic. Le spun că e important să nu-mi hrănească delirul, oricare ar fi el. Adică să nu-mi ceară mai multe informații sau să-mi facă jocul. Dar nu trebuie nici să faci opusul și să-i spui persoanei în cauză că ceea ce crede e ridicol, pentru că atunci pare la fel de real ca orice altceva din viața ei.

În schimb, fii blând și calm și empatizează cu ce-ți spune. Concentrează-te pe emoțiile din spatele poveștii pe care ți-o zice. Cel mai important, întreabă dacă-i ceva ce poți face ca să ajuți. Nu trebuie să înțelegi ca să-ți arăți susținerea sau să te asiguri că cineva e în siguranță.

*Articolul acesta nu este un ghid de diagnostic sau autodiagnosticare, nicio rețetă. Dacă observi despre tine sau cineva drag că are simptomele de mai sus, caută sau încurajează-l să caute sprijin specializat.

*În situații de criză, dacă simptomele devin persistente și insuportabile, poți suna direct la 112, la linia telefonică gratuită de prevenție a suicidului la 0800 801 200 sau poți merge la camera de gardă a Spitalului de Psihiatrie Al. Obregia (sau a spitalului de psihiatrie din orașul în care te afli).

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.