Gările din România mi s-au părut dintotdeauna niște locuri mohorâte și neprimitoare, unde te izbesc tot felul de mirosuri neplăcute, cel de brânză stricată fiind cel mai suportabil dintre ele. Când eram puști și circulam destul de des cu trenul, mi-aduc aminte că mă deprimau clădirile alea nasoale, vechi și dărăpănate, în care-și făceau veacul pâlcuri de bețivi și aurolaci.

În ultimii ani, n-am mai mers cu trenul. Habar n-aveam cum se mai prezintă gările din țară, nici măcar cele din București. Am vrut să mă pun la punct cu noutățile și să văd dacă, după atâția ani, gările bucureștene au ajuns la standarde cât de cât acceptabile. Recunosc, nu m-așteptam să le găsesc modernizate sau impecabile, dar speram măcar să nu mai emane aerul ăla trist și rece, de loc în care ți-e și silă să vii.

Așa că am luat la pas cele cinci gări bucureștene în care circulă trenuri de persoane: Gara Obor, Gara Basarab, Gara de Nord, Gara Băneasa și Gara Titan Sud (Republica). Dacă gările sunt cartea de vizită a unui oraș, Bucureștiul n-are cu ce să se laude.

Gara Obor e ca un birt de periferie

În urmă cu mulți ani, Gara Obor era locul de unde plecau spre mare studenții, cu nașul. Până acum, trecusem pe aici doar o singură dată, acum vreo zece ani. Pe atunci, era ceva vânzoleală în gară. Țin minte și acum peronul murdar rău și oamenii care păreau desprinși din filmele lui Kusturica: opincari adevărați, care așteptau trenul de Buzău și țineau în mâini sacoșele de rafie înțesate cu găini vii. Când vreo găină mai scotea capul afară, opincarii îi ardeau una peste meclă și-o îndesau la loc în sacoșă.

Acum, gara Obor era aproape pustie. În fața ei, staționau cinci sau șase taximetriști adormiți, care probabil că ieșiseră din case doar ca să scape de neveste. La crâșma de lângă, doi moșnegi serveau câte-o cinzeacă. În rest, era gol. Partea bună e că, în condițiile date, parcarea nu-i o problemă și șansele să rămâi fără portofel tind spre zero.

Citește și Ghid de comunicare interpersonală cu naşul

Am intrat la casa de bilete și n-am văzut nici aici țipenie de om. Nici măcar doamna de la informații nu era pe poziții, plictisită probabil de atmosfera sumbră. Sosirile și plecările sunt afișate pe-un panou old-school, din tablă, iar vizavi de casa de bilete funcțională se zărește o alta, dezafectată, și care te duce cu gândul la o bucătărie insalubră, de cantină socială.

Am mers mai departe și-am ajuns pe peron. Aici era ceva agitație, deși doar una dintre persoanele pe care le-am întâlnit, un tip plinuț înțolit într-un trening Adidas, părea c-așteaptă trenul. Ceilalți își pierdeau vremea prin gară din cu totul alte motive. Spre exemplu, la bomba cu mesele scoase afară, cei câțiva bețivi posomorâți și jumătate morți își beau berile în tăcere și hrăneau câțiva porumbei. Când m-au văzut, s-au uitat cam neîncrezător la mine, ca și cum li s-ar fi părut ciudat că mă-nvârt pe acolo și-s viu.

Ceva mai încolo, un boschetar bărbos cotrobăia prin coșurile de gunoi, dar o făcea din obișnuință, fără vlagă și fără speranța c-ar putea găsi ceva util. Asta deși coșurile de gunoi, vechi de zeci de ani, dădeau pe afară. Am vrut să stau puțin de vorbă cu el, dar când a văzut că mă îndrept spre el s-a uitat urât la mine, a bolborosit ceva, apoi a luat-o la fugă printre șine și s-a făcut nevăzut.

Scaunele din Gara Obor sunt jupuite și murdare, iar câțiva vagabonzi culeg sticlele din plastic, ca să ia un bănuț pe ele. Totuși, pe șine zac cutii de suc, peturi de bere, mucuri și pachete de țigări. A, și rahat. La propriu.

La baie n-am avut curajul să intru, mai ales că pe perete era scris mesajul ăsta, care surprinde perfect starea în care se află Gara Obor.

Gara Basarab pare o haltă dintr-un colț uitat de lume

Următoarea oprire a fost la Gara Basarab, extensie sărăcăcioasă a Gării de Nord, despre care auzisem că ar fi fost renovată prin 2011. De fapt, au dat o mână de vopsea și cam atât. În rest, e la fel de anostă și urâtă cum o știam de pe vremuri, doar că acum au deschis în incintă și-o farmacie, dacă ți se face greață sau ceva.

Arată mai uman, ce-i drept, decât gara Obor, dar și aici tencuiala stă să cadă, iar sosirile și plecările trenurilor sunt anunțate tot pe-un panou antic, pentru că cel electronic, deși există, nu funcționează. Măcar doamna de la casa de bilete era în post, ba chiar avea și-un client.

Când am ajuns pe peron, tocmai venise trenul de Buzău. Iar pisica asta simpatică fugea din calea celor care coborau din vagoane.

M-am bucurat sincer că printre pasageri nu era niciunul cu găini după el, așa cum m-am bucurat și că în bodega din gară nu era atmosfera aia de înmormântare, pe care o simțisem la Obor. Două mese erau ocupate, iar la una trei băieți tineri consumau chiar bere la halbă, nu la pet, ascultau muzică dance pe telefon și cred că scriau niște comentarii pe Youtube.

Deși curat, asfaltul peronului e plin de crăpături, astfel că, dacă-i greu și vrei să-l târăști pe rotițe, bagajul tău s-ar putea să se hâțâne ca mașina lui Dr. Dre. Altfel, scaunele, vopsite în roșu, la fel ca și stâlpii de iluminat, sunt la locul lor, în stare bună.

Citește și Opt motive pentru care București e un oraș nasol

Când am ieșit din gară, am fost abordat de un chelios cu mustață, între două vârste, care purta o geacă de blugi căptușită și cu gulerul ridicat. M-a întrebat, în șoaptă: „Taxi, șefu’?”, eu i-am zis că nu și l-am întrebat dacă pot să-i fac o fotografie. Mi-a zis că mai bine nu, că nu-i fotogenic și nici nu poate să zâmbească, fiindcă și-a pierdut recent un dinte. Mă rog, spunându-mi asta a surâs un pic, cât să-i văd dintele lipsă.

Înainte să plec, am dat peste zona de siguranță feroviară, unde accesul persoanelor neautorizate e interzis, dar n-am putut să nu observ peisajul sublim, cu gunoaie care dau pe afară din tomberon.

Gara de Nord e o combinație dubioasă de parcangii, boschetari și chioșcuri

Primul lucru pe care l-am observat la Gara de Nord este că e împânzită de parcangii. Sunt peste tot, acoperă eficient fiecare intrare din gară. Dacă n-ai cash la tine și n-ai chef să riști să te trezești cu o cheie pe portieră, trebuie să-ți lași mașina mai departe, că niciun parcangiu n-are (încă) POS.

La intrarea principală, cea de pe Strada Gării de Nord, în diagonală, se remarcă fostul hotel Dunărea, care arată ca după un asediu prelungit. Înțeleg că, pe vremuri, ăsta era un hotel decent, unde trăgeau peste noapte călătorii aflați în trecere prin București. Acum, însă, zici că-i după bombardament. Și e dezolant, pentru că hotelul ăsta e prima chestie care-ți iese apare în fața ochilor, când ieși din Gara de Nord.

Tot aici, în fața intrării principale, niște oameni ai străzii, păziți de-un câine vagabond, poștesc un pet de bere. Se uită cam circumspect că fac poze, așa că nu insist.

Un nene mă abordează ca să mă-ntreabe dacă merg la Brașov sau la Constanța, că mă rezolvă el mai ieftin. Casele de bilete sunt aproape goale, dar în gară e ceva agitație. Normal, de altfel. Până la urmă, după aeroportul Otopeni, asta e cea mai importantă poartă de intrare în capitală.

Deși CFR se laudă că a efectuat mai multe lucrări de modernizare în ultimii ani, Gara de Nord nu arată deloc a gară de capitală europeană. Chiar dacă e într-o stare decentă și cât de cât curată, tot lasă o impresie dezolantă. Pare, mai degrabă, o piață de cartier aglomerată, cu tarabele dispuse haotic, prin care se perindă zilnic mii de oameni. Mai mult de jumătate din suprafață e ocupată de spațiile comerciale.

Găsești gherete, magazine alimentare, suc la tec și chiar o agenție loto. Casă de pariuri și păcănele n-am văzut și chiar nu înțeleg de ce nu se deschid. În plus, e plin de fast-fooduri, covrigării și patiserii, numai că-n gară miroase puternic a urină și-a transpirație, de la boschetarii care-și duc zilele prin zonă. Așa că-ți trece imediat pofta de merdenele sau gogoși.

La ieșirea înspre Dinicu Golescu, te întâmpină niște aurolaci cu privirile pierdute, iar câțiva taximetriști rezemați de zid încearcă să-i agațe pe clienții mai fraieri, cărora le scapă afișul scris cu litere imense: „Aici nu e stație taxi autorizată”. Ceva mai încolo, un parcangiu cu tupeu și simțul proprietății le face semn șoferilor să parcheze, deși e înconjurat de-o mulțime de locuri goale.

Spre deosebire de Gara Obor, aici n-am văzut pe nimeni să hrănească porumbeii. Bănuiesc că s-a mai întâmplat, totuși, din moment ce e pus un afiș care te atenționează să nu faci asta.

Am vrut să vizitez muzeul CFR, ca să îndulcesc puțin experiența, dar am ajuns prea târziu. E deschis doar între 10 și 16, de miercuri până duminică. Așa că m-am îndreptat spre ieșirea dinspre Grivița, unde chiar în fața intrării la metrou am dat de niște zdrențuroși gălăgioși, care degajau niște miresme încântătoare și pasau cu spor de la unul la altul o sticlă de vodcă ieftină.

O femeie cu câte-o bere în fiecare mână m-a văzut cu aparatul la gât și-a alergat după mine. Mi-a zis să-i fac neapărat niște poze și s-o dau la ziar, la Libertatea, ca să afle toată lumea povestea ei. S-a plâns că, citez: „Polițiștii mă bate, bodyguarzii mă bate și Sorin mă vinde la bărbați, pe bani. Așa să spui!”. Uite, exact așa am spus.

Băneasa, fosta gară regală, pare azi bântuită de fantome

Folosită de rege până în 1947 și apoi de către comuniști, pentru primirea delegațiilor prezidențiale din străinătate, Gara Băneasa prezintă ambianța perfectă pentru a turna un film horror de duzină. În miezul zilei, când am ajuns eu, era complet pustie, cu toate că de-abia trecuse un tren. Totuși, nici măcar vreun angajat CFR sau vreun vagabond nu păreau să se afle prin preajmă.

Scaunele de pe peron le-am găsit smulse din țâțâni, iar zidurile într-o stare avansată de degradare. Din când în când, se mai desprindea câte-o bucățică de perete, cât să te facă să tresari ușor și să te-ntrebi dacă chiar nu-i nimeni pe acolo.

Toate ușile erau încuiate, deci, dacă ai fi vrut să-ți cumper bilet la unul din trenurile care opresc în gară, n-aveai cum. Și clădirea veche, cea în care pe vremuri erau primiți oaspeții prezidențiali, era acum închisă, probabil ca să nu fie deteriorată de fantomele care bântuie prin zonă. Iar fix pe peron, în dreptul porții șefului de stație, și ea cu lacătul pus, staționa un autoturism. Parcat civilizat, ce-i drept, cu ambele oglinzi rabatate, cât să nu-i deranjeze pe trecătorii invizibili.

Dacă la opririle precedente am văzut măcar niște panouri amărâte care te informau cu privire la plecări și sosiri, aici, la Gara Băneasa, mersul trenurilor este și mai vintage: scris de mână, pe-o foaie băgată într-un chilot de plastic și lipită cu scoci pe geamul din fața sălii de așteptare.

Gara Băneasa mi se pare locul ideal să vii cu iubita, dacă părinții-s tot timpul pe acasă și tu ai chef de puțină intimitate, combinată cu ceva senzații tari. Mai ales că e și-un cadru romantic: pe unul din ziduri se distinge o declarație originală de amor, care stă mărturie că gara asta a văzut cândva și povești fermecătoare. Trăite de agramați, e adevărat, dar, hei!, iubirea e oarbă!

Gara Republica, locul unde dacă te taie, te duci în boscheți

Gara Republica (Titan Sud) a fost construită în anii ’80, fiind folosită exclusiv de navetiștii care circulă pe ruta București-Oltenița. Aflată în apropiere de metroul de la „Republica”, gara, cu cele două linii ale sale, aduce, mai degrabă, cu o stație de tramvai, capăt de linie, aruncată la mișto în mijlocul câmpului.

De cum pătrunzi în incinta sărăcăcioasă, te izbesc, pe lângă un miros greu, privirile triste și curioase ale navetiștilor. Cumva, le-am atras atenția celor câțiva inși care stăteau pe scaune și așteptau trenul. Ori nu mă încadrez eu în tiparul navetistului de Oltenița, ori i-am deranjat, cu aparatul foto, din a-și spune unul altuia grijile care-i macină.

Deși a fost preluată de o companie privată, Titan Sud pare și-acum o gară abandonată de civilizație, care îți trezește instantaneu sentimentul ăla că vrei s-o ștergi cât mai repede de acolo. Deșeuri sunt la tot pasul, asta în ciuda faptului că există coșuri de gunoi amplasate pe fiecare stâlp. Totuși, oamenii preferă să-și arunce resturile de mâncare prin tufișurile din apropiere sau direct pe șinele de tren.

De asta, prin zonă, printre șinele traversate zilnic de sutele de oameni care ies de la stația de metrou, își duc traiul câțiva câini fără stăpân.

Nu sunt toalete în gară, așa că, dacă te taie, boscheții înalți din jurul gării devin aliați de nădejde. În stânga peronului, pierdută printre boscheți și gunoaie, pare a fi o ieșire de metrou care nu mai e funcțională. Am vrut să văd ce-i pe acolo, dar când m-am apropiat cam mult, doi câini vagabonzi m-au ginit și mi-au transmis din priviri c-ar fi mai înțelept să nu fac asta. Prudent, am renunțat.

La plecare, am descoperit și că, pe unul din pereții scorojiți ai gării, cineva ține contabilitatea la vedere.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citește și alte materiale despre București:
Am încercat cea mai proastă mâncare din București și încă mai am colon
Copiii din canalele Bucureștiului
Locurile bântuite din București sunt bune de beții
Magazinul Universal București