În Statele Unite, dacă vrei un lifting facial sau să-ți micșorezi stomacul, se presupune, în general, c-o să plătești de la tine din buzunar. Asigurarea îți acoperă, în general, costurile chirurgiei plastice, doar atunci când operația e considerată „o necesitate medicală” și nu e pur și simplu estetică.
Însă în Brazilia, se consideră că pacienții au „dreptul la frumusețe”. În spitalele de stat, operațiile estetice sunt gratuite sau costă foarte puțin, iar guvernul subvenționează aproape o jumătate de milion de operații în fiecare an.
Videos by VICE
Ca antropolog medical, mi-am petrecut ani de zile studiind chirurgia plastică în Brazilia. Deși mulți pacienți sunt incredibil de recunoscători pentru oportunitatea de a deveni frumoși, „dreptul la frumusețe” are și o latură mai întunecată.
Toți cei pe care i-am intervievat în Brazilia au recunoscut că operațiile plastice sunt afaceri riscante. În spitalele de stat, unde aceste operații sunt gratuite sau mult mai ieftine decât în clinicile particulare, am auzit mulți pacienți care au declarat că au fost „cobaias” (șoareci de laborator) pentru rezidenții la medicină care i-au operat.
Însă pacienții aceștia, majoritatea femei, mi-au mai spus și că a trăi în Brazilia fără să fii frumos înseamnă să-ți asumi un risc și mai mare. Frumusețea e percepută drept atât de esențială pentru piața locurilor de muncă, atât de importantă pentru găsirea unui partener și-atât de esențială pentru a avea o șansă cât de mică la mobilitate socială, încât mulți nu pot să refuze aceste operații.
Cozile foarte lungi la operații estetice în spitalele de stat – cu liste de așteptare de câteva luni sau chiar câțiva ani – par să confirme nevoia asta imensă de frumusețe. A transformat Brazilia în al doilea cel mai mare consumator de chirurgie plastică din lume, cu 1,2 milioane de operații întreprinse anual.
Astăzi, Brazilia consideră sănătatea un drept uman de bază și asigură servicii medicale gratuite tuturor cetățenilor săi – o victorie greu câștigată de activiștii sociali, după căderea dictaturii din Brazilia și adoptarea unei noi Constituții în 1988. Cu toate astea, spitalele publice rămân grav subfinanțate, iar majoritatea brazilienilor din clasele de mijloc și superioară preferă să apeleze la servicii medicale private.
În realitate, Brazilia are un sistem pe două niveluri. Există un sistem particular de sănătate, care e de lux și de ultimă generație, și unul public, care se chinuie să facă rost de bani, dar asigură servicii esențiale clasei muncitoare.
Un panou promovează o clinică particulară de chirurgie plastică în Barra da Tijuca, un cartier bogat din Rio de Janeiro. Gregg Newton/Reuters
Chirurgia plastică e considerată un serviciu esențial în primul rând datorită eforturilor unui chrirurg pe nume Ivo Pitanguy. La finalul anilor 1950, Pitanguy – astăzi cunoscut drept „Papa chirurgiei plastice” – l-a convins pe Președintele Juscelino Kubitschek că „dreptul la frumusețe” e la fel de esențial ca orice altă nevoie. Pitanguy a argumentat că urâțenia provoacă atât de multă suferință psihologică în Brazilia, încât lumea medicală nu mai poate întoarce spatele acestei probleme umanitare.
În 1960, a deschis primul institut care oferea chirurgie plastică săracilor – în același timp și o școală de medicină pentru pregătirea noilor chirurgi. A cunoscut un asemenea succes încât a devenit modelul educațional urmat de majoritatea celorlalte instituții de rezidențiat în chirurgie plastică de pe tot cuprinsul țării. În schimbul unor operații gratuite sau foarte ieftine, pacienții din clasa muncitoare îi ajutau pe chirurgi să studieze și să-și practice meseria.
Brazilia era terenul perfect pe care să se testeze ideea asta. La începutul anilor 1920, cercetătorii eugeniști din Brazilia sugeraseră că frumusețea ar fi o măsură a progresului rasial întreprins de națiune. Frumusețea a căpătat o valoare culturală mai mare, iar chirurgii plasticieni au moștenit aceste idealuri, ajungând să-și vadă meseria drept „îndreptarea” greșelilor amestecului rasial în exces din Brazilia, în mod special în rândul clasei de jos. În cartea mea recent publicată, Biopolitica frumuseții, pun sub semnul întrebării ideea că spiritul umanitar e catalizatorul chirurgiei plastice din spitalele de stat braziliene.
Pacienții cu arsuri și persoanele cu malformații congenitale erau odinioară principalii beneficiari ai operațiilor estetice din aceste spitale. Dar la multe dintre clinicile unde mi-am desfășurat cercetarea, aproape 95% dintre operațiile respective au devenit pur estetice. Am documentat sute de exemple în care chirurgii și rezidenții au încălcat intenționat granițele dintre procedurile de reconstrucție estetice, ca să obțină aprobarea guvernului.
Întrucât majoritatea operațiilor din spitalele de stat sunt întreprinse de rezidenți care încă studiază meseria de chirurg plastician, aceștia au interes anume pentru a învăța procedurile estetice – abilități pe care le vor putea marketa mai târziu, când își vor deschide cabinete particulare. Dar n-au cine-știe-ce mare interes să învețe procedurile de reconstrucție care chiar îmbunătățesc funcționarea corpului sau reduc durerea fizică.
În plus, majoritatea inovațiilor în chirurgie din Brazilia sunt testate pentru prima dată de chirurgii plasticieni în spitalele de stat, unde pacienții sunt expuși la mai multe riscuri decât pacienții mai avuți. Pacienții din clasa muncitoare sunt priviți drept subiecți pentru investigații și am vorbit cu acei câțiva, dar în număr semnificativ, care sunt foarte nemulțumiți de rezultatele operațiilor lor.
De exemplu, o femeie pe care am intervievat-o, pe nume Renata. Rezidentul care a operat-o a lăsat-o cu sâni și sfârcuri diforme. A mai contractat și niște infecții severe, care s-au vindecat în luni de zile și au lăsat-o cu niște cicatrici semnificative. S-a gândit să-l dea în judecată pe doctor, dar a constatat că ar avea nevoie de o evaluare medicală scumpă, din partea unui expert. Mai știa și că sistemul legal brazilian i-ar acorda foarte puține compensații pentru daune. În cele din urmă, s-a mulțumit cu o altă operație gratuită, despre care a sperat că îi va asigura un rezultat mai bun și o va lăsa mai puțin nefericită.
E o poveste tipică printre pacienții cu venituri reduse cărora chirurgii plasticieni le-au făcut rău. Lipsa lor de resurse financiare aproape că îi oprește complet din a-și face dreptate, în caz că li se întâmplă ceva rău, așa că își asumă toate riscurile.
Necrozare extensivă la o pacientă, după aplicarea de PMMA. Anderson Castelo Branco de Castro, obținută prin amabilitatea autorului
Chirurgii plasticieni, pe de altă parte, sunt dornici să testeze tehnici noi, care par promițătoare, indiferent cât ar fi de riscante. De exemplu, o tehnică denumită „bioplastie”, constă în injectarea unui compus lichid numit PMMA în corp, pentru a reșapa permanent trăsăturile pacientului. Compusul, care seamănă mult cu sticla acrilică, nu provoacă probleme celor mai mulți pacienți. Dar pentru o minoritate a provocat complicații foarte grave, inclusiv necroza țesutului facial. Cu toate astea, mulți dintre doctorii pe care i-am intervievat au apărat cu tărie tehnica, susținând că e un instrument fenomenal, care le permite să transforme corpul uman. Riscul, au susținut aceștia, e inevitabil la orice procedură chirurgicală.
Pe tot cuprinsul lumii, chirurgii plasticieni din Brazilia sunt cunoscuți drept cei mai buni în domeniu și obțin recunoaștere la nivel global pentru tehnicile lor noi și îndrăznețe. În timpul unui congres internațional de chirurgie plastică din Brazilia, un chirurg american pe care l-am intervievat mi-a zis: „Chirurgii brazilieni sunt pionieri… Știi de ce? Pentru că [în Brazilia] nu se confruntă cu barierele instituționale sau legale ca să genereze tehnici noi. Pot să fie cât de creativi vor.
Cu alte cuvinte, există puține reguli instituite pentru apărarea pacienților cu venituri mici de malpraxis. Într-o țară în care aparențele sunt văzute drept esențiale pentru însăși condiția de cetățean, pacienții se oferă de bunăvoie ca subiecți de experimente, în schimbul frumuseții. Dar e o alegere făcută de multe ori în condiții rele, iar consecințele sale pot fi foarte grave.
Alvaro Jarrin e profesor asistent de antropologie la College of the Holy Cross. Articolul original a fost publicat în The Conversation . Citește articolul original .
Articolul a apărut inițial pe VICE US.
