În fotografiile Alessandrei Sanguinetti, până și masacrele arată frumos

Din cartea Aventurile lui Guille și Belinda.

Magnum este, probabil, cea mai vestită agenţie foto din întreaga lume. Chiar dacă nu ai auzit de ea, sunt şanse ca imaginile să-ţi fie cunoscute, indiferent dacă este vorba despre reportajul lui Robert Capa despre războiul civil din Spania sau despre peisajele de vacanţă specific britanice ale lui Martin Parr. Spre deosebire de majoritatea agenţiilor, membrii Magnum sunt aleşi de către ceilalţi fotografi ai agenţiei, deci a deveni membru este un proces extrem de dificil. Ca parte a unei colaborări continue cu Magnum, vom schiţa profilul câtorva dintre fotografii de acolo în săptămânile care urmează.

Alessandra Sanguinetti s-a născut în New York, dar și-a petrecut copilăria și a lucrat în prima parte a vieții în Argentina. În timp ce se maturiza, și-a petrecut vacanțele în Pampas – câmpiile ierboase care acoperă o mare parte din Argentina – unde a început să lucreze la primul ei proiect fotografic, În ziua a șasea, o documentare a vieții la fermă și a modului în care oamenii interacționează cu animalele pe care le cresc pentru carne.

Pe la jumătatea proiectului, a început să fotografieze două verișoare din zonă, Guille și Belinda. Seria a devenit cel mai cunoscut proiect al ei, Aventurile lui Guille și ale Belindei, și Alessandra l-a continuat pe măsură ce fetele au crescut, s-au căsătorit și au început să facă copii. Am vorbit cu Alessandra despre verișoare și despre cum fotografiile aduc un strop de ordine și permanență în viețile noastre efemere.

Din cartea Aventurile lui Guille și ale Belindei.

VICE: Salut, Alessandra. Să ne întoarcem în timp cu zece ani – îți amintești cum ți-a afectat opera mutarea în America?
Alessandra Sanguinetti: Am trăit în Argentina până la vârsta de 30 de ani și acolo am fotografiat seria În a șasea zi și Aventurile lui Guille și ale Belindei. Eram pe la jumătatea lucrului la seria cu Guille și Belinda când m-am mutat aici și încheiasem primul capitol, deci m-a afectat într-un sens practic – am ratat nunta Belindei.

Dar m-a afectat și mai mult într-un sens intangibil. Subestimasem conexiunea mea cu Argentina, uitasem câte lucruri mă pasionau la locul acela. Și am subestimat modul în care te schimbă circumstanțele și trecerea timpului. Am plecat cu multe idei, am lăsat în urmă proiecte interesante, cu gândul că în viitor mă voi întoarce să le continui. Dar nu funcționează așa. Când m-am întors, micile scântei dispăruseră și nu mai vedeam lucrurile la fel. Există un timp pentru toate, după care momentul trece și trebuie să mergi mai departe.

Cu proiectele pe care le ai în lucru la San Francisco, simți că te-ai adaptat la viața din America și ești fericită aici?
Am lucrat la multe proiecte de atunci, printre care se numără și Palestina și, recent, o serie de fotografii despre viața de familie intitulată „Sorry, Welcome”. E publicată de TBW Books și o să se lanseze curând.

Din seria Viața care a urmat.

Ok. Deci, la fel ca și în seria cu Guille și Belinda, ai revenit la tema vieții de familie și la copilărie. Pentru că am citit că te-ai apucat de fotografie după ce ai realizat că membrii familiei tale și prietenii vor muri cu toții într-o zi, așa că ai vrut să le păstrezi cumva amintirea?
Toți realizăm, la un moment dat, că totul e efemer. Când eram mică, fotografia era modul meu de a da permanență vieții. Modul meu de a corobora și de a sincroniza ceea ce vedeam cu ce simțeam. De a găsi legături între evenimente arbitrare sau un tipar în mijlocul haosului. Dacă ești atent, poți începe să construiești povești și să dai lucrurilor un sens. Dacă recunoști un tipar care se repetă, te poți folosi de el.

Crezi că realizarea pe care a avut-o ți-a afectat și munca? Pari să te concentrezi pe fete tinere, pe copii în general, și pe tranziția lor spre maturitate. Până și în proiectul Palestina te-ai concentrat tot pe copii.
Copiii sunt fascinanți. Toți am fost copii odată și copilăria a definit în mare parte ceea ce suntem. Ca societate, proiectăm atâtea speranțe, frustrări, negări și aspirații asupra copiilor noștri, iar ei reflectă cu transparență tot ce aruncăm înspre ei. Cum aș putea să nu-i fotografiez? În plus, nu mă pricep deloc să port conversații cu adulții. Cu copiii, e mult mai ușor să ajungi la inima problemei.

Proiectul Palestina e încă incomplet. Dar când am fost acolo, mi-am pus în gând să mă concentrez pe copiii crescuți sub ocupație. Am multe interviuri cu părinții pe care nu le-am folosit încă și pe care mi-ar plăcea să le adaug ca texte. Am de gând să mă întorc în curând și să-i fotografiez pe copiii aceia, care sunt acum adulți.

Din cartea În ziua a șasea.

Proiectul dinainte de Guille și Belinda – În a șasea zi – a fost despre animale, masacru, și despre modul în care oamenii interacționează cu animalele pe care le cresc. Ce te-a atras la subiectul ăsta?
E un proiect pe care-l aveam în minte cu mult timp înainte să încep să lucrez la el. Când eram mică, am petrecut mult timp la țarăși mi-am dat seama că acolo sunt multe povești care n-au fost spuse în mod vizual. În toate lucrările pe care le vedeam, cu excepția muzicii și literaturii, peisajul rural apărea ca un spațiu gol, lipsit de viață. Poate din cauza naturii peisajului și a romanticizării vieții de la fermă care ignoră cruda realitate, dar mereu am văzut acolo drame de zi cu zi între animale și între oamenii care le cresc. Pentru noi nu e mare lucru să mutăm o vacă într-un grajd nou, dar pentru vacă e un eveniment extraordinar, așa că am încercat să-mi structurez proiectul în jurul acestei idei.

Și referința religioasă a fost negativă în vreun fel? Ai criticat modul în care oamenii ucid animalele sau era doar o simplă observație?
La început i-am judecat puțin pe oameni, evident. Pe atunci eram mai sentimentală și aveam opinii foarte puternice. Dar totul s-a schimbat când am fost mai atentă la ce era în fața mea și am ascultat vocea proiectului. Asta e partea minunată, cea în care te schimbă munca ta. Nu întotdeauna tu ești cel care dă formă unui proiect, nu întotdeauna deții controlul. Dacă te afunzi cu totul în ea și ești atent, lucrarea te formează și ea pe tine și ieși din ea mai înțelept și mai umil.

Aventurile lui Guille și ale Belindei e probabil cel mai cunoscut proiect al tău. Ți se pare ciudat că opera ta se bazează atât de mult pe doi oameni? Crezi că fetelor li se pare ciudat?
A început foarte organic. Nu plănuisem să le urmăresc pe cele două fete. Dar erau mereu în preajmă și mă cunoșteau. Treceam des pe la bunica lor și fotografiam animalele. Eram fata cu aparatul foto. Cred că li se pare mai ciudat când sunt cu ele și nu le fac fotografii. La început, când aveau nouă ani, le aduceam fotografiile printate și li le arătam. Apoi, când au crescut mai mari și copilăria a devenit doar o amintire, au început să aprecieze lucrările altfel.

Sunt conștiente că au devenit faimoase?
Sunt conștiente că relația dintre ele a căpătat o viață în afara lor. Dar ele sunt în lumea lor și nu se intersectează cu lumea în care circulă lucrările în afară de momentele când lucrările sunt publicate sau expuse în Argentina.

Din seria Viața care a urmat.

Crezi că, mai ales când e vorba de proiectul cu Guille și Belinda, oamenii sunt prea preocupați de întrebarea dacă o fotografie e înscenată sau nu?
Nu mă gândesc prea mult la asta. Oamenii își pun adesea întrebări despre diverse lucrări din varii motive și uneori din pură curiozitate – când văd 50 de fotografii cu aceleași două fete, le răsar în minte tot felul de întrebări. Sunt oameni care citesc un poem și sunt transportați, le e de ajuns. Alții vor să știe de ce i-a atins și îi analizează ritmul și așa mai departe. Alții văd doar cuvinte neconectate și conexiuni ciudate. Toți cădem într-o categorie sau în alta la un moment dat. Iar în cazul fotografiei, din cauza naturii ei, chestiunea sincerității unui eveniment apare foarte des.

Simți că există un mesaj sau un comentariu general pe care vrei să-l transmiți prin munca ta? Sau doar faci fotografii pentru tine și se întâmplă ca acestea să-i fascineze pe oameni?
Lucrările făcute cu scopul de a trimite un mesaj sau de a face un comentariu țin mai mult de domeniul ilustrației sau al propagandei. Nu mă gândesc la public când lucrez la un proiect. M-ar bloca. Sunt atentă doar la anumiți oameni, anumite locuri, relații și evenimente care mă ating și încerc să articulez conexiunile pe care le văd și poveștile care iau naștere din ele în cel mai bun mod pe care îl știu. Și da, sper să le pot împărtăși lucrările mele cu alți oameni. În inima proiectelor mele stă dorința de a împărtăși povești și de a păstra amintirea unor vieți trăite.

Traducere: Oana Maria Zaharia