Nu-mi plac defilările, steagurile şi patriotismul. Nu-mi place că n-avem încotro şi trebuie să ne flectăm muşchii o dată pe an, laolaltă cu toate celelalte popoare complexate. Adunările publice mă fac anxios. Cel mai puţin îmi place că-i iarnă şi că-mi intră apă în cizme. Presimt că n-o să-mi placă nici reumatismul. Pe măsură ce îmbătrânesc şi mă împac cu establishment-ul, îmi dau seama că niciuna dintre fricile mele de mai sus nu poate fi evitată, aşa că la naiba, m-am dus la paradă.
Pe bulevardul Unirii, venind dinspre piaţa Unirii (noi, românii, chiar avem o obsesie cu unirea, nu vi se pare?) mii de suflete în fâşuri terne păşesc lent spre Casa Poporului. E drapată azi cu un steag atât de mare, că mă aştept să proiecteze un meci pe el după defilare.
Videos by VICE
Peisajul din piaţă îmi sugerează o transhumanţă a zombilor într-un film de mâna a doua, dar cu un buget colosal. Un science-fiction distopic făcut de Sergiu Nicolaescu, cu nota cinci pe IMDB: „Noaptea oamenilor care mărşăluiesc prin zloată spre o expoziţie de dispozitive de omorât alţi oameni.”
Parada începe cu tradiţionala huiduire a lui Băsescu de către cetăţenii care îşi imaginează că Băsescu stă într-un jilţ cu un bol de pensii în poală, şi le mănâncă, una câte una, râgâind satisfăcut. (Trebuie să recunoaşteţi că e o supra-simplificare din partea lor.)
Acuşi încep să defileze şi oamenii a căror meserie e să ne apere de oameni similari din alte ţări.
Cumva, cântecele patriotice diseminate în aer îi imunizează pe oameni la ideea că toate utilajele alea cu nume de bovină haioasă, de la TAB-ul „Zimbrul” la tancul „Bizonul”, au un singur scop: să împuşte.
Copiii, mai ales, chiuie de bucurie când văd ţevile lungi care, mâine, poimâine, ar putea împrăştia într-un şanţ creierii părinţilor altor copii.
Şi pe mine mă fascinau tancurile când eram foarte mic, dar nu fiindcă împrăştie creieri, ci fiindcă le vedeam rar în realitate, mai rar decât maşinile străine. În plus, colegii mei de grădi fuseseră duşi pe la parade şi desensibilizaţi, iar eu nu puteam să rezist presiunii grupului. Ieei, tancuri!
Azi mă dezgustă profund maşinile de război, dar m-am obişnuit cu dansul ăsta tâmpit al ţărilor. Care, dacă descâlceşti toate iţele, se rezumă la dilema asta: eşti o ţară. Ai putea să faci o fântână arteziană sau să-ţi iei un tanc, e decizia ta, dar toţi vecinii tăi au un tanc şi şi-ar cam dori fântâna ta arteziană.
Înainte să fie ţări, oamenii mergeau la oaste pentru şefi de trib, voievozi şi regi unşi de Dumnezeu. Când n-au să mai fie ţări, oamenii au să meargă să moară pentru corporaţie sau pentru sindicat. Dacă dezertează, adio rate la espressor!
O voce plictisită ne povesteşte cât de eficiente sunt lansatoarele noastre de rachete, în comparaţie cu ale altor state. Noul sistem opto-electronic de fixare a ţintei asigură că maţele victimei, cândva şi ea om, vor atârna de-a lungul a cel puţin patru copaci, transmiţând un mesaj ferm către inamic.
Nici măcar costumul hazliu de yeti al unui poliţist nu mă poate distrage de la gândul că, oricât ar fi de inevitabile paradele militare, ar trebui să nu le mai întâmpinăm cu atâta entuziasm…
… şi că soldaţii sunt nişte răi necesari, nu nişte eroi glorioşi călare pe cai albi. Ar trebui să-i tratăm cu răceala care li se cuvine.
Şi dacă reuşim să facem asta, hai să avem decenţa de a nu-i mai duce şi pe copii să vadă cum defilează soldaţii. Pe bune, concetăţene. Îţi iei pruncul în cârcă să înveţe despre omor organizat.
Omorul organizat ar trebui să fie o chestie a noastră, a oamenilor mari, ca fumatul, durerile de genunchi sau adevărul despre Moş Crăciun.
(Moş Crăciun aprobă, agitând cel mai mare steag din parcare. La mulţi ani, România!)
Mai citește despre 1 Decembrie:
6 motive pentru care ziua națională e un bâlci sinistru
1 decembrie e o zi națională execrabilă
L-am enervat pe primarul Alba Iuliei de 1 decembrie
Un nou talent autohton: Cocoțatul ecologicLa ce-ar bate România un record?
