Copii care n-au fost niciodată la teatru, actori în prima piesă din viața lor

„Ce e fericirea? Când primești un cadou, ești fericită. E normal. Și fericirea e iiiii”, zice un puștan cocoțat pe un scaun deasupra colegilor săi. Ăsta e un moment dintr-o piesă de teatru scrisă de niște copii de clasa a patra, în timpul unei școli de vară de nouă zile, un proiect co-finanțat de AFCN, despre niște extratereștri care cunosc umanitatea după ce au aterizat taman în satul Scânteia, din județul Ialomița. Adică un sat pierdut în câmpia Bărăganului, undeva aproape de marginea drumului care leagă Slobozia de Brăila.

Asta e ideea cu care au venit trei artiști de la Asociația inCAP, absolvenți de Actorie și Regie, la copiii din sat: voiau să vadă cum și-ar explica lumea, dacă nu ar mai fi trăit niciodată pe Pământ. Le-au mai dat și o denumire micilor extratereștri - samtegași, o combinație a numelor purtate de copiii Creatorului din spectacol - Sam și Degas. Dar ce se întâmplă în poveste au decis puștanii din Scânteia.

Îi urmăresc de pe margine. Încearcă să-și explice unii altora emoțiile, de la fericire, la uimire, iubire și spaimă. Sunt nouă puștani cu tricouri albe, pe care sunt scrise cu sclipici numele lor de samtegași. Nu-i doar prima experiență actoricească, ci și prima dată în viața lor când văd o piesă de teatru. Cultura nu ajunge de regulă în incinta căminului cultural din comună. De tavan atârnă baloane colorate, de la ultima nuntă ori de la vreun botez. Doar pentru asemenea evenimente mai intră sătenii în clădirea recent renovată, care ar trebui să fie un hub cultural pentru cei aproape patru mii de oameni din Scânteia.

Problema accesului la cultură în mediul rural este una reală în România. 89 la sută dintre românii care trăiesc la sat nu au fost niciodată la teatru, iar 85 la sută nu au intrat niciodată într-o sală de cinema, potrivit unei măsurători realizată în 2012 de Institutului Național pentru Cercetarea și Formarea Culturală.

În mijlocul salonului de nunți răsar pătuțuri asamblate din scaunele nuntașilor. Copiii se întind și-i enumeră cu voce tare pe cei pe care i-au chemat la premieră: unchi, mătuși, bunici ori mame, mai rar tați, că fie muncesc până noaptea târziu, fie sunt plecați în străinătate, prin Spania ori Franța

„Ca artist, trebuie să te dezvolți odată cu mediul, să-ți aduci și tu aportul în dezvoltarea publicului. Nu poți doar să te plângi că românii nu sunt interesați de ce se întâmplă la nivel cultural”, spune Andreea Lăcătuș, regizoare și una dintre cele trei voci ale Asociației inCAP, alături de actorii Minodora Broscoi și Eduard Burghelea.

Cu gândul că trebuie să contribuie la creșterea audienței chiar și în comunitățile unde nu există niciun interes pentru cultură, în septembrie anul trecut au ajuns pentru prima dată în câmpia Bărăganului. Timp de două luni au organizat proiecții de filme, lecturi și ateliere pentru copii în căminul cultural. Evenimentele s-au oprit după plecarea artiștilor din sat, dar s-au întors zece luni mai târziu. „Nu-i tocmai etic să mergi într-o comunitate, să intri ca un buldozer, să le dai oamenilor o grămadă de informații și apoi să-i lași în pom”, explică Andreea.

Au ajuns în satul ăsta la recomandarea unor săteni din comuna învecinată, unde Andreea lucrase la un film documentar. „Am pornit de la zero. Nu știam pe nimeni. Am mers la școală, am făcut niște ateliere cu copiii. Dar ne-am spus că nu e suficient, trebuie să continuăm”, spune ea.

Și pentru a-i familiariza pe copii cu arta, de data asta au decis să-i facă pe ei actori într-o piesă scrisă chiar de ei, fără a le spune că lucrează la un scenariu. Pentru ei era doar o joacă.

Când nu au reușit să definească singuri anumite emoții, copiii i-au rugat pe săteni să le explice ce e iubirea, fericirea ori uimirea. Și chiar dacă au dat de reticența unora, mulți au vorbit cu ei. Asta i-a umplut inima Andreei, care spune că s-a străduit să le câștige încrederea locuitorilor. Când au ajuns în sat, nu s-au prezentat doar la școală și la Primărie. Au vorbit cu oamenii de pe stradă și cu cei de la crâșmă. Convinși că trebuie să înțeleagă toți de ce au venit în Scânteia.

„Mulți outsideri vin cu o atitudine arogantă. Asta mă enervează foarte tare. S-ar putea ca sătenii să-ți arate mai multe decât știi tu, într-un mod neașteptat. Eu aș face un stagiu pentru toți cei care termină facultăți de artă. Să stea în comunități și să înțeleagă cum funcționează publicul care nu vine la Elvira Popescu. Acolo, sesiunile de întrebări și răspunsuri sunt plictisitoare, nu ca la Scânteia”, mărturisește Andreea.

Sunt bucuroși de întrebările copiiilor, care se taxează unii pe alții când spun lucruri pe care nu le înțeleg. Speră că școala de vară i-a învățat să chestioneze orice văd în jurul lor. Așa cum în ultimele zile au luat la întrebări regizori și psihologi veniți de la București.

„I-am făcut să scape de spaima de a pune întrebări, de a vorbi în fața oamenilor necunoscuți, de a purta un dialog”, spune Eduard. În sala de nunți, copiii tocmai au terminat prima repetiție completă dinainte de spectacol. Una dintre fetițe pășește încă timid în fața celorlalți. E mulțumită de cum au jucat, dar s-a temut că o să-i judec, pentru că nu îi cunosc. Ceilalți opt colegi o încurajează și se strâng într-o singură îmbrățișare.

La vreo sută de metri distanță, alți 15 copii stau în cerc într-o clasă a Școlii Profesionale. Pentru că s-au trezit cu mai mulți puștani decât au anticipat, cei de la asociație au făcut și un al doilea atelier, despre cum se face o gazetă. Îmi opresc ochii pe macheta ziarului Scânteia: un interviu cu bunicii despre copilăria de altădată, un reportaj de la Ziua Prieteniei (organizată în a treia zi a școlii de vară) și un articol despre ce vor să schimbe oamenii la comună.

Nimeresc în mijlocul lor fix când încearcă să-și amintească ce au făcut în ultimele zile. Două fete se ridică în picioare și vorbesc despre ora de dicție. Repetă exercițiile cu „șase sași cosaș” și „capra calcă piatra, piatra crapă-n patru”.

„Mi-a plăcut să fiu regizor și să pun întrebări oamenilor pe stradă. De fapt, cred că eram reporter. Am întrebat o doamnă ce ar schimba la sat. A spus că nu știe”, zice Ionuț, care are opt ani.

Copiii fac brainstorming ca să stabilească ce săteni „interesanți” cheamă la spectacolul de teatru al colegilor lor din salonul de nunți. Pe lista de pe tabla clasei ajung: morarul, polițiștul fotbalist și un tânăr „care are multe job-uri și face mulți bani”. Voluntarii îi învață că orice lucru care le stârnește interesul poate fi un subiect, chiar și doamna care face gogoși pentru vecini.

„Toate textele sunt scrise de copii, sub îndrumarea noastră. Ei ne spuneau ideile, noi le scriam pe tablă. Am intervenit puțin la final, cât să aibă o formă”, mi-a explicat jurnalista Alina Păduraru, care a condus mica redacție a școlii de vară din Scânteia. Și ea a crescut într-o comună de lângă Târgoviște. În copilărie a văzut o singură piesă de teatru, Hansel și Gretel. Așa că înțelege nevoia de activități culturale în satele din România.

„Dacă ne aplecăm spre copiii ăștia de la sate, care primesc foarte puține lucruri în mod normal, reușim să facem cele mai mari schimbări. Dacă cinci din cei 30 de copii de la școala de vară o să-și dorească să facă puțin mai mult decât ce au văzut sau auzit la părinții lor, cred că ne-am făcut treaba”, crede Alina.

Îi las pe copii să se pregătească pentru spectacol, dar și pentru împărțit ziarul școlii de vară pe ulițele satului. Cei de la Asociația inCAP vor să se întoarcă în Scânteia, pentru a coborî cultura în salonul de nunți.