Am trăit o zi ca în România lui 1918

În ultimul an, am reușit ca nație un singur lucru: să sărbătorim 12 luni de Centenar, chiar dacă ne mor arșii în spitale din cauza infecțiilor nosocomiale. Am băgat doișpe luni de intravenoase cu simpozioane, concerte, festivaluri și serbări, până ne-au ieșit toate pe nas. Și nici nu știi cu ce-ai rămas după ăștia o sută de ani. În afară de un gust amar pe care îl simți deseori când te gândești la ce este România azi versus ce-ar fi putut fi.

Dar, pentru că îmi place să-mi complic viața, am trăit o zi ca acum un veac, că poate-poate voi învăța că nu au trecut degeaba o sută de ani peste România.

Mi-am luat pe mine fota și ia oltenească și am plecat să-mi petrec 1 Decembrie la Alba Iulia. M-am întors cu câteva degerături, pe care mi le-am tratat cu leacul universal al poporului român - crema de gălbenele - dar și cu concluzia (evidentă!) că s-ar putea, totuși, să trăim mai bine ca acum un secol. Chiar dacă avem încă multe motive să ne plângem.

Fascinant a fost însă că fota și ia au atras mai mulți ochi decât am reușit să văd într-o viață. Parcă încep să înțeleg de ce cea mai fierbinte scenă din literatura românească implică o ie, o sobă și pe un Ion obsedat.

Nu pot decât să mă bucur că pantalonii ne-au adus emanciparea.

În 1918, ne pricepeam puțin mai bine la mijloace de transport cu tracțiune animală. Asta și pentru că nu aveam alte opțiuni de a ne deplasa din vatra strămoșească a satului până la oraș, unde ne rezolvam treburile urgente cu Imperiul Austro-Ungar. Să nu uităm, în urmă cu un veac, Alba Iulia era parte a unui Imperiu ce se rupea în bucăți după Primul Război Mondial.

Și pentru că probabil citești asta într-un mijloc de transport și te plângi că îți irosești undeva la o oră juma’ în fiecare zi, pe drum, zic că ar trebui să încerci 48 de kilometri în nouă ore pe căruță. Mi s-a schimbat nițel perspectiva asupra mijloacelor de transport care au făcut din București cel mai poluat oraș din Europa.

Iar suspensia de la Dacia 1310 e lux pe lângă ce avea de oferit 1918.

Totuși, parcă e mai bună comunicarea cu vecinii de căruță decât în noile autobuze Otokar. Sau poate că era de la alcool, cine știe?

Ca orice milenial care nu e fan avocado, trăiesc și mănânc prost, pe fugă și nu neapărat echilibrat; dar mai am un deceniu să-mi revin, ca să nu fac gastrită ca toți amicii mei de 30 plus. Totuși, în veacul trecut, am învățat că poți să halești bine și atunci când ești pe fugă, sari din căruță pe un câmp de porumb și bagi o slană înainte de altă jumătate de zi cu temperaturi sub limita înghețului în obraji.

Pot să garantez că mi-a picat mai bine o slană pe pâine, cu niște cașcaval primit de pomană și o dușcă de horincă, decât orice mega prânz la zece lei cu Gusturoi și Cola de la Mega Image.

Am supraviețuit călătoriei de nouă ore cu căruța până la oraș. Așa că m-am dus să-mi rezolv treburile cu Imperiul, iar drumurile m-au împins către cetatea Alba Carolina.

Știi și tu versurile alea cu Dumnezeu care preferă spațiile mici și strâmte, pentru că aparent nu-i claustrofob precum Preafericitul Dani. După o plimbare prin șanțurile de cărămidă ale cetății, încep să cred că Dumnezeu ar face bine să prefere și cărămida. Nu de alta, dar e mai puțin inflamabilă ca lemnul.

Am zis că nu o să mă plimb o zi întreagă cu opinci și lână în picioare, că pe vremea aia auziseră până și românii de ciubote. Totuși, nu m-au ajutat prea mult la minus 3 grade Celsius.

Nu pot să spun decât că arată bine sub fota și fusta oltenească. Însă, degetele mele degerate au simțit lipsa unor insulete.

Am 23 de ani și mi-am zis că nu-mi permit să fiu fată bătrână la Alba Iulia. Dar, ca multe femei tinere din vremurile alea, și drăguțul meu era plecat la război, cu picioarele putrezite prin tranșee, undeva în Europa.

Pe atunci, comunicarea era aproape imposibilă când nu împărțeam aceeași pernă, de după sobă, dar se scriau scrisori de dragoste și poșta funcționa chiar şi în tranșee. Așa că am presupus că taică-miu m-a trimis la școală și am învățat să scriu un răvaș, chiar dacă aș fi fost o excepție pe vremea aia printre ardelence.

Totuși, rata de alfabetizare arăta mai bine în Transilvania decât în vechiul Regat. Asta dacă nu trăiai prin Apuseni ori Maramureș.

I-am scris că-mi este dor să-l văd cum sărută cu pasiune pământul primit de la tata și că ne-a murit copilul de gripă spaniolă. Nu de alta, dar mortalitatea infantilă era în floare pe atunci, iar gripa spaniolă a omorât mai mulți oameni decât Primul Război Mondial.

Pentru că n-am găsit foaie și stilou decât la preot, am zis că trebuie să intru și-n biserică. Nu de alta, dar las acolo o pomană și poate mă rog pentru invenția penincilinei, care avea să apară abia la un deceniu după Marea Unire.

Chiar dacă sunt atee, probabil viața grea de acum un veac m-ar fi apropiat mai mult de cele sfinte. Nu am găsit în drum decât o biserică ortodoxă, deși una greco-catolică ar fi fost nițel mai potrivită pentru o tânără ardeleancă cu visuri unioniste. Dar ultimul veac și fala ortodoxă nu au făcut prea bine cultului greco-catolic din Transilvania.

Pe atunci, comunicarea instituțională se făcea mai puțin prin acte și mai mult prin oameni. La cum merge treaba la ANAF, nu cred că lucrurile s-au schimbat prea mult din 1918.

Oricum, am mers să las scrisoarea pentru drăguț și am primit vești bune de la un prieten de arme, ajuns acasă cu picioare, cu mâini și doar cu o țâră de PTSD.

Acest mândru soldat român mi-a spus că mi-a văzut ultima oară drăguțul pe la Viena. Ieșit din tranșee și sănătos, a promis că se întoarce acasă, la nevasta lăsată în Ardeal. Apoi am ajuns să vorbim că ne facem țară mare, dodoloață și într-o sută de ani vom avea spitale moderne și autostrăzi peste munți. Cred că înțelegi de ce râdeam așa bine.

Am ajuns la poștă și am dat de alte femei venite la oraș, ca să le scrie drăguților plecați la luptă de partea greșită a istoriei. Dar chiar și așteptarea e mai plăcută, atunci când nu ai microbuz de navetiști la oră fixă, iar caii te așteaptă liniștiți la grajduri.

În loc de scaune din plastic ieftin, mi-am găsit loc să mă odihnesc pe un sac de fân, lângă un alt mândru soldat ardelean, care tocmai a dezarmat garda maghiară și apără Alba Iulia până la Marea Adunare Națională.

Cum am dat numai de români la poștă, am ajuns să țin în mână și o fițuică tipărită în limba strămoșească. Chiar dacă ziarele erau scoase pe atunci în maghiară și germană, destrămarea Imperiului a adus și un lucru bun, o fițuică în română tipărită în Ardeal.

M-am bucurat să citesc chiar și gândurile unioniștilor, doar pentru că era scrise în română.

Când pleci din vatra strămoșească nu ești prea adaptat la viața de oraș, nici măcar la aia de târg de acum un veac. Cam sleită de puteri după o zi de scris răvașe și așteptat pe saci de fân, am zis că-i vremea de un energizant de 1918.

Așa că am băgat un langoș. Această gogoașă ungurească arată fix ca ce ar numi muntenii scovardă, da’ nu-i scovardă. Și dacă am avea să le mulțumim ungurilor pentru ceva, ar trebui să le dăm medalii în formă de langoși. Nu de alta, dar orice e mai bun pe lumea asta când e acoperit cu smântână și cașcaval. Trăiască bucătarul ungur!

În urmă cu un veac, obiceiurile care nu au nicio treabă cu realitatea erau și mai înfipte în mintea țăranului român, chiar și el din Ardeal. Pentru că tot m-a apucat seara de Sfântul Andrei la Alba Iulia, am zis că-i vremea să-mi visez ursitul și să mă trezesc cu Marea Unire.

Nu am găsit busuioc decât în formă de mătură tricoloră, dar esența este aceeași. L-am și mirosit, să mă asigur că-i marfă bună, și am plecat spre un pat călduț, cu speranța că mi se întoarce curând drăguțul. Dacă nu, atunci e semn c-am alt ursit.

Acum un veac, orice era un leac universal, de la horinca cu miere până la crema de gălbenele. Da’ ca să-mi visez mai ursitul, am zis să mă încălzesc și să mă adorm cu puțin vin fiert servit în cană de tablă ca la poteră.

Nu știu ce să zic, dar parcă curge mai bine pe gât decât o pastilă de Melatonină.

Am trăit o zi ca acum un veac și am încheiat-o trăgând în plămâni aerul rece de iarnă. Și pentru ca imaginea să fie completă, am stat să privesc casele mai vechi, de sus, în speranța că unele au văzut și anul 1918.

Nu pot decât să revin în acest secol și să răsuflu ușurată că țara mea mai are măcar ceva în comun cu cea de acum o sută de ani. Adică tot durează o veșnicie să mergi de la Alba Iulia la București.