Cealaltă criză a drogurilor despre care nimeni nu-ți vorbește

Pentru unii, o să fie cea mai nasoală scenă prin care-o să treacă vreodată. Ești în biroul medicului, el intră cu o expresie îngrijorată și spune: „Mă tem că am vești proaste”.

Doctorul îți explică ce variante ai. Operație, chimioterapie, radiații, dializă: tot vocabularul amețitor al bolilor grave. E terifiant, iar viața ta n-o să mai fie niciodată la fel.

Însă, dacă locuiești în lumea bogaților, ar trebui să ai posibilitatea să primești alinare prin ceva. Pe măsură ce evoluezi de la tratament la tratament, o să primești medicamente ca să-ți gestionezi durerea. Nu vei fi nevoit să treci prin operație fără anestezie, iar, până la final - dacă se ajunge la asta - o să ai la dispoziție o gamă de opțiuni care să-ți reducă suferința fizică cruntă pe care o-nduri.

Din cauza legilor internaționale anti-drog, milioane de oameni de pe tot cuprinsul zonei sudice a globului se confruntă cu boli grave fără să aibă măcar acea alinare minusculă. Structura prohibiției drogurilor la nivel internațional pune presiune pe fiecare țară-n parte să restricționeze stocul de morfină și alte medicamente derivate din opioide, ceea ce înseamnă că oamenilor bolnavi li se refuză adeseori tratamentul pur și simplu. 90% din cantitatea de morfină din lume ajunge la cei mai bogați 10% oameni. Asta e cealaltă criză de opioide: epidemia ascunsă a oamenilor săraci, forțați să sufere și să moară în agonie degeaba.

ONG-ul Health Poverty Action a publicat de curând un raport despre lipsa de soluții medicale împotriva durerii în India. Am stat de vorbă cu Natalie Sharples, care a coordonat raportul, ca să discutăm rezultatele. „India e un caz deosebit de grăitor”, începe aceasta. „E al patrulea cel mai mare producător legal de opiu din lume, dar stocul de morfină împotriva durerii e unul dintre cele mai mici din lume.”

Cifrele din India sunt șocante. În timpul îngrijirilor paliative - când un pacient e pe moarte și singurul scop e să-i gestionezi suferința - sistemul medical de acolo asigură 43 de miligrame de morfină per pacient, asigurând doar cam 4% din nevoile reale. Prin comparație, Canada, de exemplu, are 68 194 de miligrame per pacient.

Analgezicele pe bază de opioide nu sunt scumpe de asigurat. Costul pentru gestionarea durerii unui bolnav de cancer cu medicamente generice variază între 2 și 5 dolari pe lună. De fapt, însuși faptul că aceste medicamente sunt ieftine poate să reducă motivația companiilor farmaceutice de a le asigura. Pur și simplu ies mai puțini bani din analgezicele ieftine și eficiente decât din a impune pacienților costuri mai mari decât e cazul, pentru soluții mai scumpe.

Asta duce la o situație perversă, evidențiată de raportul HPA pe India, în care pacienții care-și permit îngrijiri medicale private pot primi plasturi cu fentanil - o formă de analgezic mai scumpă, dar mult mai puțin eficientă - pe când indienilor mai săraci li se refuză accesul la soluțiile ieftine, eficiente, derivate din opioide, care se găsesc din belșug în propria lor țară. Același motiv al profitului care a dus la prescrierea agresivă a opioidelor în Statele Unite duce la refuzarea unor medicamente esențiale săracilor de pe tot cuprinsul țărilor în dezvoltare.

Însă, în cele din urmă, nu e vorba de preț. E despre structura prohibiției drogurilor la nivel internațional. Natalie Sharples continuă: „Țările de pe tot cuprinsul lumii sunt presate enorm ca să ia măsuri împotriva drogurilor. Presiunea asta ajunge filtrată în politici interne, politici interstatale și, în cele din urmă, fix în cabinetele medicilor din sate și orașe”.

„Ce au tot auzit cercetătorii noștri de la medici e că procesul obținerii unei licențe pentru a prescrie analgezice pe bază de opioide e atât de complex, costisitor și plictisitor încât pur și simplu nu merită. Controlul e atât de strict încât doctorii se pot confrunta cu condamnări lungi la închisoare chiar și pentru erori birocratice relativ minore, așa că, evident, majoritatea doctorilor refuză complet situația. Țările bogate, cu sisteme medicale avansate, reușesc să se descurce cu situația. Știu că pacienții lor vor cere gestionarea durerii, și vor ști că li se cuvine asta, iar astfel povara cade masiv și disproporționat asupra țărilor mai sărace.”

Situația se reflectă în date. Legea împotriva drogurilor și substanțelor psihotrope din India a fost adoptată în 1985 și concepută pentru a conforma țara la Convenția Unică asupra Drogurilor Narcotice emisă de ONU în 1961, cadrul legal pentru toate interdicțiile aplicate drogurilor la nivel internațional. Efectul asupra asigurării analgezicelor a fost catastrofal. Până în 1997, consumul medical de morfină scăzuse cu 97%, la doar 18 kilograme pentru întreaga țară. Din trei sute de colegii medicale din India doar cinci asigură formare în prescrierea opioidelor pentru îngrijiri paliative în condiții sigure.

Prohibiția drogurilor la nivel global e monitorizată de Consiliul Internațional pentru Controlul Narcoticelor (INCB), centrul de comandă și control al războiului anti-drog. INCB-ul trebuie să servească unui scop dublu: să faciliteze accesul la substanțe în scopuri medicale și să mențină presiunea asupra guvernelor individuale ca să prevină utilizarea lor ilicită. Problema e că țările au pompat miliarde de dolari în partea a doua a misiunii, în timp ce au neglijat-o pe prima.

Ca să importe analgezice pe bază de opioide, țările trebuie să trimită o estimare a necesităților lor spre aprobarea INCB. Dacă ceri prea mult riști să fii refuzat și să atragi atenție nedorită. Majoritatea țărilor își bazează estimările pe analiza utilizării anterioare. Senegalul, de exemplu, cere INCB-ului cantități aproximativ asemănătoare din anii 1960, în ciuda unei creșteri masive a populației și a faptului că mai mulți oameni supraviețuiesc până în punctul în care trebuie să gestioneze boli cronice și au nevoie de îngrijiri paliative. În 2013, Senegal a aplicat pentru doar un kilogram de morfină, de ajuns doar pentru circa două sute de pacienți cu cancer în stadiu avansat.

Schema asta se repetă pe tot cuprinsul lumii. În 2014, Veaceslav Apanasenco, amiral în rezervă al Marinei rusești, s-a împușcat cu revolverul său, după ce i s-au refuzat analgezicele pentru cancer. În biletul său de sinucidere scria: „Vă cer să nu dați vina pe nimeni, în afară de Ministerul Sănătății și guvern”. The Lancet, o publicație britanică de medicină, estimează că 40 de ruși s-au sinucis în acel an, din cauza durerilor netratate.

Când începi să sapi mai adânc în problemă, poveștile sunt absolut îngrozitoare. Copii din Nigeria cu arsuri provocate de gaze care le acoperă jumătate din corp cărora li se refuză medicamentele; mame care își văd copiii suferind de cancer, dar sunt incapabile să le ofere altceva în afară de o cârpă umedă pe frunte; oameni care se târăsc kilometri întregi, cu răni infestate de viermi, ca să primească doar analgezice fără rețetă. Dacă aceste condiții ar apărea într-o țară occidentală, cel mai probabil ar avea loc o revoluție, însă sunt aplicate forțat în tot sudul globului de către politicile internaționale anti-drog. Firul complicității merge direct din camerele comisiilor ONU la străzile din țările în dezvoltare.

Sharples nu ezită nici să evidențieze efectele colaterale ale acestor politici. „Ce se-ntâmplă e că din cauza restricțiilor, analgezicele ajung să fie disponibile în foarte puține spitale, răsfirate pe tot cuprinsul țării”, spune ea. „Așa că, pentru a ajunge în locurile alea, familiile se îndatorează. Se transformă într-o capcană a sărăciei, pentru că oamenii nu pot să muncească, dar se afundă și mai tare în datorii. Însă asta e singura lor șansă să aibă acces la medicamente, alternativa e să-i vadă pe cei dragi suferind. Așadar, efectul nu e doar asupra pacientului, ci și a familiei, comunității și societății în general. E o problemă de dezvoltare globală.”

„Stoparea prohibiției internaționale ar însemna nu doar raționalizarea proceselor prin care sunt asigurate aceste medicamente, astfel încât oamenii săraci să aibă acces la ele fără obstacole sistemice, dar și un proces profund de eliminare a stigmatului care înconjoară aceste medicamente esențiale pe care le-a produs războiul de propagandă anti-drog.”

În 1998, Biroul ONU pe Probleme de Droguri și Criminalitate și-a propus să se dedice misiunii unei „lumi fără droguri”. În 2009 s-a rededicat acestui obiectiv, cu 2019 ca termen limită. Ca să afli cât de bine le-a mers, intră pe orice site de știri în orice zi a săptămânii. Lumea nu e absolut deloc „fără droguri”, iar daunele produse de comercializarea lor cresc.

Poate că ar trebui să luăm o pauză și să ne gândim că retorica asta despre „o lume fără droguri” include și substanțe de care oamenii chiar au nevoie. Dacă e să reții ceva e că ăsta s-ar putea să fie un semn că a venit momentul ca toată discuția din jurul „drogurilor” să se maturizeze. Daunele produse de războiul global anti-drog sunt diverse și sinistre. Dar situația în care bolnavii de cancer mor în agonie, pe care ar fi ușor și ieftin s-o evităm, e prea grotescă s-o ignori.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.