Am mers c-un autobuz de noapte din București ca să văd dacă e degeaba

Dacă locuiești în București știi bine că, pe acest tărâm, Inamicul Public numărul 1 e reprezentat de perfidul Binom Trafic-Transport în Comun. În timpul zilei, dacă ai carnet, creierul tău se va topi, încet, în trafic. Dacă folosești RATB-ul, ai șanse să pieri sufocat, fără aer condiționat, ori, pur și simplu strivit de hoardele de pensionari ori oameni ai muncii, la orele de vârf. E ca lupta dintre Alien vs. Predator: indiferent unde te poziționezi, vei pierde.

Nici nu e de mirare că Bucureștiul e oficial unul dintre cele mai aglomerate orașe din lume (suntem depășiți doar de orașe care au între 9 și 36 de milioane de locuitori). Practic, atâta vreme cât nu vin vești noi de la telescopul Hubble, pot spune, fără teama de a greși, că Bucureștiul nu e doar cel mai aglomerat oraș european, dar probabil cel mai aglomerat oraș din acest Univers.

Dar toate lucrurile astea se întâmplă ziua, pe lumină. Odată cu pogorârea nopții peste oraș, Bucureștiul se transformă într-un imens decor de film noir pentru turiștii ori petrecăreții întârziați. După ora 11, odată cu plecarea ultimelor garnituri de metrou, transportul public pică sub stăpânirea Lorzilor Galbeni ai Taxiurilor și a fantomaticelor curse RATB nocturne. Dacă nu ai bani și nervi să negociezi cu taximetriștii, singura ta șansă să ajungi acasă e autobuzul de noapte.

Fix genul de aventură pe care unul ca mine, trecut deja prin experiența infamului tramvai 41, nu putea să o rateze: am petrecut câteva ore din noaptea ca să văd cât de OK e să te bazezi pe autobuzele primăriei, ca să ajungi noaptea din club sau de la bere acasă.

Asta e ora critică la care, în serile de weekend, se produce Marea Schismă a Băutorilor din Centrul Vechi. O parte din petrecăreți sunt cuprinși brusc de Sindromul Cenușăresei: pentru ei, ora 23:00 reprezintă ultima șansă să se urce în caleașca argintie fără cai și să prindă, la propriu, ultimul metrou spre casă. Conform programului asumat de RATB, la aceeași oră ar trebui să plece primele autobuze de noapte. Din experiență știu că ultimele metrouri ajung la Piața Unirii în jurul orei 23:20-23:30 (și asta pentru că ele pleacă de la ora 23:00, de la capete). Rezist stoic la o masă și comand vitejește o bere.

De-acum, sunt pe cont propriu. La metrou s-a tras grilajul, iar eu trebuie să ajung acasă. Prima provocare: trebuie să aflu unde e stația de autobuze. Challenge accepted. Am avut o ceartă cu Eli, fotografa, dacă stația principală era la Horoscop sau în față la McDonalds-ul din Unirii.

De pe site-ul RATB aflu că există „Piața Unirii 1", „Piața Unirii 2", Piața Unirii 3" și tot așa până la „Piața Unirii 5". Locurile de parcare sunt denumite „Aleea 1", „Aleea 2" și tot așa, dar nimic clar. Site-ul e stufos, conține informații, nimic de zis, are inclusiv orele de plecare din orice stație de pe traseu. Dar, dacă nu ai rețea la telefonul mobil, te-ai ars.

Sfat: în lipsă de net, apelează, cu încredere și fără rușine, la străvechea întrebare: „Nu vă supărați, unde e stația de autobuz?"

În fața magazinului Unirea, câteva autobuze încep deja să se înșire ca la paradă. Pe trotuarul-peron toată lumea zace într-o așteptare confuză. Călătorii nocturni par să meargă pe vârfuri, de parcă le-ar fi teamă să nu deranjeze șoferii plicitisiți să dea aceleași și aceleași explicații seară de seară. Agitația e sporită de cei care sosesc în grabă, speriați că au întârziat, pentru a se liniști apoi și a se pune pe așteptat după ce constată că au ajuns prea devreme.

La această oră, taximetriștii sunt stăpânii absoluți ai nopții. Totuși, eu rămân alături de călătorii care aleg să înfrunte stoic noaptea bucureșteană din stația de autobuz.

Revin în stradă. Câțiva oamenii se holbează neajutorați la numerele autobuzelor scrise pe o plăcuță de tablă priponită în capătul stației. Pentru trecătorul ocazional, plăcuța aia e la fel de atrăgătoare ca o cană de cafea rece.

Când s-au inaugurat cursele de noapte prin 2011, intervalul de plecare era la 30 de minute. Între timp, a crescut la 40 de minute. Asta pe hârtie, practic, nu stă nimeni cu desfășurătorul în brațe să le dea startul la șoferi. Dar important e să știi că acest interval de 40 de minute e de referință. Ulterior, conform unor izvoare găsite pe internet, anumite trasee au fost modificate, în sensul că respectivele autobuze nu mai au stație la Unirii. Modificările au fost aduse, chipurile, pentru asigurarea transportului angajaților RATB, în timp ce numărul de stații a fost redus, după criterii rămase încă necunoscute.

Dar asta afli tot grație internetului, pentru că la fața locului, lucrurile sunt ceva mai complicate. „Cum ajung spre Grivița?", întreabă un călător un șofer mai relaxat. „Am căutat ca idiotul pe net, nu am găsit nimic", adaugă acesta. Șoferul îi răspunde prompt: „Trebuie să o iei invers pe cheiul gârlei și la hotel e un băiat. Vă spune el, acolo". „Merg și eu la băiatul ăla", zice călătorul. Personal, nu am înțeles absolut nimic din dialogul ăsta, dar măcar omul a plecat mulțumit. Naiba știe unde, de atunci nu l-am mai văzut niciodată.

„Când vine 114?", întreabă un călător singuratic șoferul unui autobuz 109. „Vine pe boulevard, așa", începe să explice șoferul. „Cred că vine de la fără 20, îl iei din stație de la Horoscop, nu știu exact", adaugă el. Nici el nu știe exact când pleacă ai săi colegi spre celelalte zone spre București. Aici ai un exemplu de orar pentru stația de la Universitate (nu știu exact unde este, că nici Internetul nu știe). Deși „sursa" e chiar RATB, trebuie să știi din start că orarul este, totuși, unul relativ. Pentru că Bucureștiul nu e Berlinul, fă-ți niște calcule în prealabil – și adaugă o marjă de cinci minute, plus-minus. Sau chiar zece minute, să fii sigur. Hai, 15, că ești în România. Toată rețeaua o găsești pe net. Dacă știi să citești o hartă militară, sigur poți descifra și chestia asta. Întreb în stânga și în dreapta, reușesc să găsesc cel mai bun autobuz care să mă ducă spre casă și urc în el.

Pe la unu fără zece, motorul autobuzului se pune pe uruit, iar puținii călători din mașină par să-și țină răsuflarea și încep să numere secundele până la Marea Evadare. La ora asta, străzile s-au rărit semnificativ, iar taximetriștii încep să-și piardă din puterile de negociere. Pentru mine, așezat deja la geam, pe un loc din spate, lucrurile astea contează mai puțin. Peste vreo cinci minute, autobuzul se urnește din loc și începe să gonească prin noapte. Am avut noroc, nici nu am așteptat prea mult. Sau poate o fi din cauză că timpul e relativ și curge diferit. Naiba știe, merg spre casă.

Chiar mă pot considera un norocos. Dacă o mai lălăiam 20 de minute, mă prindea ora unu noaptea. Și nu e bine, pentru că noaptea poate fi întunecată și plină de terori. Mai ales dacă circuli cu RATB. Și asta pentru că, între ora unu și trei noaptea, autobuzele de noapte nu circulă. Mă rog, pe site-ul RATB scrie că între „01:00 și 03:00, mașinile circulă la interval de 120 de minute". E și ăsta un fel de a spune că nu circulă. Practic, autobuzele de noapte sunt utile doar dacă nu te prinde 1 noaptea pe stradă. În alea două ore moarte, ai mai multe șanse să ajungi acasă pe jos.

Drumul spre casă curge fără incidente și destul de rapid. Se circulă pe principiul „Take no prisoners" (în sensul că nimeni nu s-a mai urcat în mașină pe traseu). În autobuz să tot fie, cu totul, vreo zece oameni.
Pe locurile din spate, dau peste niște tineri care vorbesc în engleză. „De unde sunteți voi?", îi întreb.

„Suntem studenți, venim din Olanda?", răspund ei, în cor. „Suntem turiști, am fost prin centru, am băut ceva, acum ne întoarcem acasă", răspunde tipul care părea a fi liderul grupului. „Și unde stați?". „Uite chiar aici", vine replica fix înainte ca întreg grupul să debarce în acel fascinant loc de pelerinaj la care fiecare bucureștean care se respectă e dator să ajungă măcar o dată în viață: piața Vitan.

După ce olandezii au părăsit incinta, discuțiile se animă brusc. O doamnă cu mâinile încărcate de brățări se activează brusc și începe să vorbească despre importanța laserului de la Măgurele. „Avem un laser acolo, să scrieți despre el neapărat", ne îndrumă ea după ce află cine suntem și ce vrem. După care, la fel de brusc, începe să ne injure.

La coborâre, o mai auzim cum strigă ceva despre „laserul ăla care ne va ucide pe toți", înainte să se închidă ușile. Mai dă să ne arunce o înjurătură, dar unda sonoră nu mai ajunge până la mine: ușa autobuzului se închide, iar mașina dispare ca o nălucă prin noapte. Consult pe telefon ora la care trebuia să ajungă mașina în respectiva stație: 01:18. Am ajuns cu trei minute mai devreme. Mă pot considera un tip norocos.

Lucrurile sunt destul de clare, dacă ești printre norocoșii care pleacă de la stația principală din Unirii. Nu există tabele cu orele de plecare din stație. Consultă informațiile de pe site-ul RATB și verifică-le întotdeauna întrebând șoferul din stație. Ăla e baza. Lucrurile se complică dacă vrei să iei un autobuz „de pe traseu", în alt loc decât zona Unirii.

Dacă vii de la un bairam din vreun cartier și ai de tăiat Bucureștiul în două, asigură-te că stai într-un loc vizibil pentru șofer (asta dacă ai reușit să dibuiești locul unde e stația). Regula de aur: Stai la vedere. Dă din mâini. Fă-te remarcat. E ca-n viață. Și nu uita că autobuzele sunt în „power play" între 23 și 1 noaptea. Evită intervalul „mort" între unu și trei dimineața (sau asigură-te că ai bani și nervi pentru taxi, dacă nu vrei să o iei vitejește pe jos). După trei dimineața nici nu mai contează ce autobuze circulă. Dacă ești pe stradă la ora aia, probabil că ai avut o seară de pomină. RATB-ul e ultima ta grijă.