Din adolescență până la douăzeci și ceva de ani, la orice eveniment social la care am fost se băga alcool în draci. Îmi plăcea să mă îmbăt – îmi amorțeam anxietatea socială și inhibițiile, uitam de agonia existenței. Dar pe 1 octombrie 2016, ziua în care am împlinit 23 de ani, am hotărât să fac imposibilul: am renunțat la băut. De atunci, am tot postat despre asta pe rețelele sociale, pentru că această cultură a alcoolului e foarte răspândită și vreau să informez oamenii că se poate.
Mulți mi-au scris să mă întrebe cum am reușit și mi-aș dori să am un răspuns simplu. Am petrecut mulți ani beată, între euforie și agonia de a doua zi. Chestia e că atunci când ești alcoolic ești mereu înconjurat de alți oameni care beau și ți se pare normal să o faci și tu încontinuu. Trăim într-o cultură care celebrează cocktailurile la prânz și happy hours – o lume în care adulții își încurajează prietenii să bea două-trei beri ca să uite de greutăți – așa că nimeni nu clipește când vede că lumea din jur se îmbată non stop.
Videos by VICE
E remarcabil cât de puțini oameni condamnă o cultură care consideră că e normal sau chiar cool ca adolescenții să se facă praf. Toate sursele media la care apelam în copilărie promovau consumul de alcool ca pe o activitate inofensivă. Personajele din James Bond sau Sex and the City beau toate alcool fără să pară că asta le distrugea viața. Îmi prezentau o lume în care nu era mare lucru să bei alcool, ba chiar e un semn de maturitate și rafinament. Îmi amintesc că în primul an de facultate aveam mereu frigiderul plin cu bere, pentru că mi se părea foarte matur să-mi închei ziua de lucru cu o bere rece.
Mă obișnuisem să mă îmbăt la petreceri încă din pubertate, așa că mă speria, efectiv, starea de luciditate. Mi-am zis că e ok să beau între una și zece băuturi pe zi de la vârsta de 17 ani la 23 de ani.
Trăiam într-o cultură care nu doar că îmi transmitea că e ok să beau, ci chiar încuraja asta. Alcoolicul carismatic funcțional e un stereotip vechi care a apărut în multe filme mișto precum How I Met Your Mother sau It’s Always Sunny in Philadelphia sau The Hangover. Bețiile păreau să facă parte din viața de adult cool. Sunt sigură că generația mea a primit mesajul ăsta din tinerețe. Te simți presat de anturaj să bei, cât și de o societate care se așteaptă ca tinerii să fie nechibzuiți, lucru considerat cumva înduioșător.
Am îndeplinit aceste așteptări, dar nu pot spune că bețiile mele au avut ceva înduioșător. Aproape fiecare eveniment social la care am fost invitată după facultate a avut loc într-un bar sau era un loc cu un bar improvizat.
A trebuit să ajung jos de tot ca să iau decizia de a renunța. În lunile dinainte de ziua mea de naștere, beam ca un animal. Eu am fost depresivă și anxioasă toată viața, iar alcoolul a fost o formă de medicamentație pentru mine. Mă îmbătam și visam să mă sinucid. Iar când mă trezeam mahmură, tendințele sinucigașe se amplificau.
Abia pe 30 septembrie 2016, când mi-am sărbătorit ziua de naștere cu zeci de prieteni și cunoștințe într-un bar, am atins punctul cel mai de jos. Mă simțeam incredibil de singură, neiubită și golită de bucurie. Cu cât m-am îmbătat mai tare, cu atât am început să mă conving că viața e plină de durere și nu merită trăită și am stricat toată petrecerea. Am plecat acasă cu taxiul, plângând. Acasă am scris un bilet de adio pentru cei dragi și am început să-mi transform fanteziile sinucigașe în realitate. Nu-mi amintesc de ce am hotărât să mă opresc, dar am cerut ajutor și am luat decizia să nu mă omor.
În dimineața următoare m-am trezit foarte mahmură și știam că dacă nu mă las de băut o să mor. Dacă voiam să rămân în viață, trebuia să iau o decizie dificilă și să mă țin de ea. Inițial, am zis că nu mai beau o sută de zile și apoi reevaluez situația. Unul dintre puținii prieteni care nu beau m-au dus la o întâlnire a alcoolicilor anonimi. Le-am fost recunoscătoare. După o lună de abstinență, am început să mă întâlnesc cu un tip care se lăsase și el recent de băut și e mare lucru să ai susținerea partenerului când iei o astfel de decizie.
Chestia mișto la faptul că am ajuns în cel mai de jos punct care m-a făcut să mă las a fost că, pe măsură ce trecea încă o zi fără băutură, realizam că asta e singura cale pentru mine. Cu mult înainte să ajung la ziua numărul 100 am știut că n-o să mai beau. Beneficiile erau numeroase: scăpasem de durerile de cap, de mahmureli și de regrete.
Când beam, mă trezeam des în situații periculoase – leșinam aiurea, mergeam în mașinile necunoscuților, făceam sex aiurea cu oameni nașpa. După ce am renunțat la băut, am descoperit că nu îmi mai era așa de teamă de oameni pentru că nu mai luam decizii proaste care să îmi facă rău.
Nu există vreun truc secret care să te ajute să te lași – e greu și îți schimbă viața. Înainte eram sufletul petrecerii și mă împrieteneam cu toată lumea doar pentru că alcoolul îmi amorțea orice inhibiție. Dar acum învăț cine sunt când nu beau. Nu-mi mai plac petrecerile gălăgioase și cluburile și nici lucrurile care credeam că-mi definesc personalitatea când eram beată. Acum ies rar în baruri. Am descoperit plăcerea gătitului și merg cu bicicleta și rezolv puzzle-uri complicate. Simt că mi se potrivește viața asta sustenabilă.
Se pare că nu urăsc versiunea asta a mea, așa cum îmi uram sinele beat. Sunt mai rațională, fac lucruri bune pentru mine și pentru alții. Cred că înainte beam și pentru că nu mă plăceam prea mult. N-am început să mă iubesc imediat ce am renunțat la alcool. A fost o călătorie lentă, dar fără alcool sunt mai răbdătoare și simt că am putere și control asupra vieții mele.
Articolul a apărut inițial pe VICE US.
