Români care au terminat Teologia mi-au spus de ce nu s-au făcut niciodată preoți

Mult timp am trăit cu impresia că cei care studiază Teologia sunt speciali (mai puțin Elena Udrea, între timp exmatriculată). Că ei, spre deosebire de mine, și-au dat seama din adolescență ce vor să ajungă-n viață. Când faci un liceu cu profil real, tehnic sau uman, traseul tău profesional nu pare atât de bătut în cuie. Să faci Seminarul, însă, e altceva.

Adică, pe la vreo 14-15 ani, îți stătea gându’ la cele sfinte? Cel mai probabil nu. Așadar, decizia de a te apuca de Seminar la o vârstă la care majoritatea băieților se gândesc cum să-și piardă virginitatea mai repede, tre’ să fie un semn de maturizare precoce. Copilul ăla s-a născut înțelept și se supune de bunăvoie și nesilit de nimeni unui regim de viață rigid, izolat de lumea exterioară, într-un cămin, înghesuit laolaltă cu alte câteva sute de dârlăi.

Imaginea asta idilică pe care o aveam despre seminariști și teologi a fost spulberată pentru prima oară de filmul Un pas în urma serafimilor, bazat pe experiența regizorului Daniel Sandu într-un seminar teologic în anii ‘90. Dincolo de corupția și apucăturile securiste din cadrul ierarhiei bisericești, la care mă așteptam, am fost șocat de câți derbedei ajungeau să studieze într-un astfel de loc. Golăneala, gagicăreala și găinăriile sunt ultimele lucruri pe care tu, ca om din afara sistemului, te-ai aștepta să le găsești într-un liceu care, chipurile, ar trebui să te pregătească pentru o viață în slujba Domnului.

Apoi, mi-am mai dat seama de un lucru: tipul ăsta (regizorul) a stat cinci ani într-un seminar teologic și acum se ocupă de cu totul altceva - face filme. Practic, teoria mea inițială - cu puștii speciali hotărâți în viață - s-a dovedit a fi falsă. Curios ce-i în mintea și sufletul unui om care-și dedică cel puțin nouă ani (seminar plus facultate) Bisericii, ca apoi să vireze în cu totul altă direcție, am vorbit cu trei absolvenți de Teologie care între timp au ales să urmeze cariere în alte domenii.

Costin, care acum e jurist în Londra, spune că ideea de a da la Seminar a venit din familie. Cum tatăl său e preot, s-a deprins din fragedă pruncie cu anumite apucături. Era credincios, ținea posturile, iar după o vizită din copilărie la Patriarhie, unde a fost impresionat de spectaculozitatea ceremoniilor și a decorurilor, a hotărât că asta e calea potrivită pentru el. Astfel, pe la 14 ani, la începutul anilor ‘90, a dat la Seminar și a intrat. Odată cu trecerea timpului, au început să apară îndoielile.

„Pe la 16 ani, au apărut niște lucruri care nu păreau în regulă. Observi personalul, ierarhia bisericească și începi să te gândești. Vezi în primul rând ipocrizia, că ți se spun niște lucruri și se fac alte lucruri. Adică, vii cu o așteptare, mai ales la vârsta aia, despre oamenii respectivi și vezi că de fapt nu e chiar așa.”

Apoi, pe fondul maturizării, au urmat dubiile legate de învățăturile predate la Seminar. A început să observe lacune în doctrină, „lucruri care nu se sincronizează”, astfel încât i-a devenit aproape imposibil să ia totul ad litteram și să creadă în anumite chestii doar pentru că așa crezuse odată.

În final, a ajuns la concluzia că Dumnezeu nu este cel pe care-l prezintă Biserica și că multe dintre lucrurile ce-i fuseseră predate-n liceu și facultate sunt, de fapt, simboluri și metafore pe care mulți ajung să le interpreteze textual. Acum, la peste 40 de ani, nu poate spune că mai are credința pe care o avea la 15 ani, când a intrat la seminar. Încă recunoaște valoarea moralei creștine, însă, personal, încearcă să separe realitatea de metafora biblică.

Povestea lui Marian, coleg de generație cu Costin, e similară. La fel ca-n Biblie, unde fiul cel mare își urmează tatăl în mod vocațional, Marius a hotărât la 16 ani că vrea să devină preot, ca tatăl său. La 14 ani a descoperit că are voce și-a început să fie inițiat în tainele muzicii psaltice. Câtă credință putea avea la vârsta aia nu știe să-mi spună.

Mai mult decât credința pare să fi contat contextul - tatăl preot și seminar început imediat după Revoluție, în toamna lui ‘90. Era o atmosferă de bulversare și libertate totală, nimeni nu știa pe un’ s-o apuce. Pentru el a fost o perioadă cu atât mai confuză, pentru c-a fost nevoit să lase-n urmă confortul căminului din provincie pentru a face Seminarul la București.

„Pentru mine a fost ca și cum m-aș duce acum în Singapore sau în Japonia, unde nu înțeleg ce se întâmplă.”

Și la el, dubiile au apărut pe fondul tranziției de la adolescență la viața de adult. Lucrurile la care a asistat din interiorul sistemului nu l-au ajutat să fie prea împăcat cu Biserica și dreapta credință. Și-a dat seama că plecase la Seminar cu o perspectivă distorsionată asupra meseriei de preot:

Dogma ortodoxă a început s-o pună la îndoială datorită unui profesor de la seminar, care „le-a deschis capul”, i-a învățat să înțeleagă că ce este scris în Biblie nu este bătut în cuie, ci „le poate da libertate, nu constrângere”. Mai spune că, în accepțiunea creștină a termenilor, astăzi nu mai crede nici în Dumnezeu, nici în supranatural. Totuși, evită să-și asume eticheta de ateu:

„Îți recomand cartea Homo Deus. S-o citești și o să-ți dai seama că nu se poate răspunde ușor la întrebările astea. Nu totul se reduce la Dumnezeu și supranatural. Asta e doar o parte. Și noi, în neamul românesc și nu numai, trăim sub o căciulă bigotă.”

Cert e că, odată sădite „semințele libertății”, el și unii dintre colegii lui au început să-și dea seama că există și alte opțiuni. Motiv pentru care astăzi lucrează în afara țării, într-un domeniu deloc conex.

Povestea lui Bogdan, în vârstă de 30 de ani, e puțin diferită. Absolvent al Seminarului de la Buzău și apoi al Facultății de Teologie de la București, spune că n-a simțit niciodată vreo chemare deosebită și a apucat-o pe calea asta din cauza unui „complex de împrejurări”.

„Eu aș zice că bunică-mea a venit cu ideea, dar nu vreau să dau cu pietre, ea zice că eu. După atâția ani, e greu să-ți mai amintești.”

Născut într-o familie de creștini practicanți, într-un sat aflat la 25 de kilometri de Buzău, mergea la biserică aproape-n fiecare duminică, ținea posturile (nu integral, totuși), era băiat cuminte, la locul lui. Dar, odată intrat la seminar, i-a luat doar o săptămână să-și dea seama că a comis „o regretabilă eroare”. A mers la Buzău entuziasmat, cu speranța că mutarea îi va oferi niște independență. Știa că va fi viață de cămin, că va sta în aceeași cameră cu mai mulți băieți de vârsta lui, dar se aștepta ca lumea de acolo să fie liniștită și respectuoasă, că na, vorba aia, oamenii se pregăteau să devină preoți. Realitatea s-a dovedit mult mai dură:

Când îl asculți povestind, simți că te uiți din nou la Un pas în urma serafimilor - dușuri programate, gălăgie, farse și glumițe demne de filmele americane cu adolescenți, director autoritar, plus un program foarte strict, a cărui nerespectare atrăgea puncte scăzute la purtare doar dacă proveneai dintr-o familie modestă, cum a fost cazul lui Bogdan. Cert e că prima impresie - că e o greșeală - nu s-a risipit niciodată. Știa încă de-atunci că nu va ajunge preot.

„Am observat că tinerii absolvenți de Teologie treceau prin niște etape pregătitoare: te duceai și depuneai un dosar, te chemau în practică la catedrala din Buzău, dădeai și un examen. Avea sens, pentru că voiau să vadă dacă ești în stare să ții o slujbă sau o cuvântare. Dar, săracii oameni erau uneori mai mult cu coasa: strângeau fân, culegeau via, făceau tot felul de joburi din astea. Nefiind o persoană așa muncitoare fizic, mi-am dat seama că nu-mi place, că n-o să pot merge acolo, să-mi spună ăla «cacă-te», iar eu să zic «da, să trăiți, în ce culoare?»”.

În plus, nu l-a încântat nici ideea că tre’ să-și găsească o nevastă cât mai repede, dacă vrea să se preoțească.

„Ce dracu' faci dacă te căsătorești cu o actriță unguroaică de religie iehovistă din Târgu Mureș? Trebuia să treacă la ortodoxism, așa e regula.”

Deși își petrecea multe ore singur, citind, spune că n-a avut timp să-și pună prea multe întrebări filosofice legate de Dumnezeu. Totuși, astăzi, nu se mai consideră credincios în adevăratul sens al cuvântului. A constatat, la fel ca Țuțea, că poporul român e mai degrabă superstițios decât credincios, iar dacă ar fi să tai la sânge din superstiții, ortodoxia rămâne cu destul de puțin.

Acum, la 30 de ani, dă pe la biserică din an în Paște, dar spune că s-a îndepărtat mai degrabă de partea ierarhică decât de credința în divinitate, pe care o consideră încă ancestrală. Îl enervează însă ambițiile megalomane ale unor înalți prelați:

„Avem nevoie de Catedrala Mântuirii Neamului pentru că? Eu, din istorie, am trăit cu impresia că Biserica a fost despre oameni și pentru oameni, oamenii care trăiesc aici, pe Pământ. Nimeni nu mai lucrează la sufletul omului, nu mai vezi oameni ai bisericii care să se preocupe. Oamenii nu-și doresc neapărat un ditamai monumentul în mijlocul orașului. Își doresc alte chestii. Atât timp cât tu nu faci nimic nici în sensul ăsta și te concentrezi aproape exclusiv pe asta, ajungi ca-n Anglia, Franța, Germania. Te uiți la construcțiile lor megalomane de acum sute de ani, te întrebi dacă sunt pline sau nu.”

Probabil te întrebi totuși de ce oamenii ăștia trei au mai dat la facultatea de Teologie din moment ce devenise oricum clar, din timpul anilor de Seminar, că nu mai vor să devină preoți. Răspunsul e simplu: din comoditate. Costin a continuat pe calea asta pentru că i-a fost mai ușor să dea examen de admitere într-un domeniu pe care-l cunoștea deja. Între timp, după doi ani, s-a apucat și de Drept și a rămas acolo.

La 20 de ani, Marian, măcinat și de tot soiul de întrebări existențiale, a hotărât să dea și la Facultatea de Teologie, în speranța că va trage o concluzie după. În timpul facultății s-a angajat în domeniul privat, i-a plăcut mult ce face, așa că la absolvire știa deja că nu va îmbrăca haina preoțească.

Bogdan a ajuns programator, deși a terminat Teologia. După perioada de izolare trăită în timpul seminarului - dormea în aceeași clădire în care învăța și toată lumea în jurul lui mânca ortodoxie pe pâine - n-a știut ce altceva să facă, așa că a dat la Facultatea de Teologie.

„Nu înțelegeam ce înseamnă lumea liberă, conceptul de job, ce o să fac dup-aia, dacă e greu sau nu. Oamenii ăștia, pe lângă teologie, puteau să spună din start că nu-s locuri pentru toți: «treziți-vă, gândiți-vă și ce o să faceți, poate că unii n-o să ajungeți preoți, nu vă duceți ca oile la facultate». E ca educația sexuală în școli - toată lumea știe că există sex, dar nimeni nu prea vrea să vorbească despre. Erau foarte multe lucruri pe care nu le cunoșteam, nu știam nici ce facultăți mai sunt, eventual pe alea clasice, dar așa, ce se mai face în lumea de azi, nu.”

Și-a continuat studiile cu un master la FJSC, Jurnalism tematic. Nu l-a încântat nici asta prea mult, așa că s-a făcut IT-ist: mai întâi tester, într-o companie de gaming, apoi, după niște cursuri de specializare, a devenit programator.

Marian spune că mulți dintre colegii de seminar au ales să devină preoți. Dar nu neapărat imediat după, unora le-a luat cinci sau chiar zece ani să ajungă acolo. Au continuat pe calea asta mai ales din lipsă de alternative. Unii fac bani frumoși, alții nu prea, cert e că nu toți sunt fericiți:

„Sunt mulți divorțați, vai de capul lor. Sunt multe cazuri și există dispense date de episcopi, se poate face oriunde un compromis. BOR este o biserică a compromisului și în general totul la noi este un compromis, cu conotații negative.”

Când a terminat Bogdan, oferta de preoți era deja prea mare în raport cu cererea.

„Când am intrat la facultate, eram 600 de oameni. Iar cererea de preoție pe toată țara putea fi acoperită pentru zece ani cu ăștia 600 de oameni. E posibil să înaintez o cifră falsă, dar oricum, cifra de școlarizare pe București era suficient de mare, încât să acopere necesarul pe țară pentru o perioadă de timp.”

Astfel, mulți dintre colegii lui lucrează în domenii care n-au de-a face cu biserica. Mai sunt câțiva, fii de preoți, care se împart între un job obișnuit, în mediul privat, și rolul de cântăreț sau diacon prin parohia tatălui. Doar că și aceștia din urmă nu au un viitor sigur până nu se căsătoresc. Eventual cu o învățătoare cuminte din sat sau cartier.