Cum arată grătarele în mai multe țări din lume

Australienilor le-ar plăcea să spună că ei au inventat grătarele. Ritualul se încadrează atât de bine în stereotipurile naționale. Bărbați care folosesc clești de metal ca să întoarcă ușor cârnații, femeile și castroanele lor cu salată. Copiii se joacă cricket în curte. Ne-ar plăcea să credem că Paul Hogan a inventat arta creveților pe grătar, dar producătorii documentarului Barbecue știu că situația stă altfel. Adunarea la grătar este un femonen global.

Timp de un an, între 2015 și 2016, Rose Tucker și Matthew Salleh, un cuplu de sud-australieni, au călătorit timp de 200 de zile în 12 țări diferite, documentând abordarea mai multor culturi asupra conceptului de „barbie”, așa cum numesc australienii grătarul. Au mâncat grătar suedez, sud-african și texan. Au mâncat chiar și într-un restaurant improvizat dintr-o tabără de refugiați, la granița dintre Siria și Iordania. „Am încercat să nu ne limităm. Practic, cele două elemente necesare au fost carnea și focul”, explică Tucker. „Am mai luat în seamă și ideea de adunare. Așa că uneori s-ar putea să nu fie un grătar din punct de vedere gastronomic, dar îl considerăm așa din punct de vedere cultural”, adaugă Salleh.

În Filipine, cei doi au urmărit cum localnicii găteau porcul la proțap ca niște experți, cum îl omorau, curățau și pregăteau șoriciul, îl umpleau și îl coseau la loc, apoi îl învârteau manual la foc, timp de ore întregi. În Mongolia, i-au privit pe fermierii nomazi cum ucideau marmote, le scoteau organele interne și puneau în loc pietre fierbinți. În fotografii, bucătarii sunt foarte serioși atunci când vine vorba despre arta lor.

„Era atât de important, peste tot pe unde am mers. Ca și cum își păstrau cultura și tradițiile prin acest ritual care a fost transmis din generație în generație. Nu este doar gătit, este mult mai mult. Este reînvierea unei bucăți de cultură cu fiecare grătar în parte”, spune Tucker.

Așa cum te-ai aștepta într-un documentar despre culturi diferite, accentul cade pe universalitatea experienței umane. Poate că mâncăm carnea altor animale față de mongoli, dar vorbim aceleași rahaturi cât timp o facem.

„Se pare că la grătar au loc cele mai importante discuții”, spune Salleh. „Oamenii vorbeau despre politică și religie, povesteau cu prieteni pe care nu-i mai văzuseră de multă vreme. Spuneau aceleași povești iar și iar, dar discutau și despre probleme importante.”

Totuși, poate că cel mai universal element al unui grătar este personajul unui tată autoritar. „În fiecare cultură, există un bărbat – întotdeauna un bărbat – care strâmbă din nas și spune: Eu n-aș face așa, aș face-o altfel, uite așa”, adaugă Tucker.

Toată lumea cu care Tucker și Salleh a stat la masă era nerăbdătoare să-și împartă din mâncare și cultură. Indiferent de țară, localnicii erau mândri de bucătăria și de comunitatea lor.

Deci ce țară face cele mai bune grătare?

„Fleica de vită în stil texan este minunată, nu poți nega asta", spune Tucker. „Dar unele chestii sunt mai mult decât gustoase. Am adorat khorovats în Armenia, adică bucăți de porc gătite la proțap, deasupra unor cărbuni încinși. Muzica, sticlele de vodcă care merg din mână-n mână, toate contribuie la savurarea mâncării.”

Totuși, gustul de acasă câștigă mereu. Chiar dacă este destul de comun în comparație cu marmota umplută și gătită la cărbuni încinși. „Nouă chiar ne place enorm cârnatul australian cu pâine. Pentru noi, ăla este gustul copilăriei.” Confortul gustului de acasă este ceea ce i-a împins pe refugiații sirieni să construiască un restaurant cu preparate la grătar în tabăra de refugiați Zaatari din Iordania. „Refugiaților chiar le lipsește sentimentul de acasă”, spune Salleh. D-asta a fost construit restaurantul – pentru că voiau să aibă ceva care să-i facă să se simtă ca acasă, un loc în care oamenii să se adune. Tipii de la conducere au mai avut restaurante acasă, în Damasc. Așa că ei chiar încearcă să-și continue viețile.”

Grătar în stradă în Uraguay

Cuvântul „grătar” evocă multe. Mă face să mă gândesc la momentele din copilăria mea când trăiam în suburbii și care semănau oarecum cu scenele din serialul The Slap. La cum curtea noastră din spate găzduia oameni ale căror familii veniseră din toată lumea și cum toți aduseseră câte ceva pentru grătar. Am devenit vegetariană la un moment dat și m-am mutat la oraș, dar aromele afumate sunt atât de înrădăcinate în memoria mea, încât le pot gusta chiar și acum, când tastez aceste cuvinte. Ca adult, am început să mă raportez la grătar ca la un construct social – o poveste frumoasă pe care noi australienii, mai ales cei caucazieni, ne-o spunem.

Tucker și Salleh cred că e mai mult decât atât. Și sunt convingători când spun asta.

„Am început să facem documentarul ăsta despre cum diferitele culturi sunt mai asemănătoare decât credem. Apoi, în decursul anului trecut, cei de la putere au încercat să sugereze că suntem mai diferiți”, spune Salleh. „Dar este fascinant că oamenilor obișnuiți nu le pasă, chiar și în toiul tuturor acestor evenimente. Am descoperit că există toleranță și diversitate acolo unde te aștepți mai puțin. Indiferent dacă este un local din Texas sau unul de la granița Siriei, toată lumea vrea să existe înțelegere.”

Articolul a apărut inițial în VICE US.