Raphael Bob-Waksberg se hlizește la telefon ca o cunoștință cu care ești aproape prieten, când vă intersectați pe la vreo petrecere. Creatorul Bojack Horseman are mai multe în comun cu Herb Kazzaz, decât cu antieroul său cabalin: râde ușor, e sincer, e conștient de sine și de limitările propriilor idei.
Pentru mine, Waksberg e un adevărat postmodernist al sitcomurilor – e un scriitor incredibil de conștient de formele și structurile comediei, capabil să construiască o metaglumă dintr-o situație, în timp ce scoate și o poantă splendid de ridicolă. În Bojack Horseman a creat o confluență dementă a satirei animate, cu jocuri de cuvinte a la Groucho Marx și introspecții tenebroase ca noaptea – și amestecă toate chestiile astea ca să dea naștere unui serial care-i în egală măsură despre limitele serialelor TV, cât și despre fluctuațiile depresive ale unui cal din desene animate.
Videos by VICE
Deci, după cum se poate vedea, am fost extrem de entuziasmat să-i iau interviu lui Raphael Bob-Waksberg și să vorbesc cu el despre sitcomuri, sentimentalism și responsabilitatea comicilor.
VICE: Hei, Raphael, o chestie pe care-o admir la ceea ce faci tu e că se-nvârte în egală măsură în jurul formei, cât și al conținutului. Cum se reflectă în crearea lui Bojack examinările tale asupra procesului comic?
Raphael Bob-Waksberg: Cred că-s o persoană foarte interesată de structură și de diversele modalități prin care poți să spui glume. Îl știi pe Will Hines? E un comic american. A scris el la un moment dat o postare pe blogul lui, care mi-a rămas puternic în memorie: vorbea despre faptul că atunci când faci ceva pentru prima oară, ești foarte interesat de formatul în care-o faci. Gen, cam cum pune lumea prima oară pe Twitter: „sunt pe Twitter” sau „tweetuiesc un tweet”, apoi se acomodează un pic și devin mai siguri pe ei. El vorbea despre cum tocmai se înscrisese într-un club de scris scrisori, în care oamenii își scriu unii altora scrisori și despre faptul că l-a șocat foarte tare că multe dintre primele scrisori erau de genul: „Scriu o scrisoare, ce experiență ciudată”. O mare parte din chestie era despre chestie în sine. Și asta m-a atins profund, pentru că specializarea mea principală la facultate a fost dramaturgia și multe dintre piesele mele de la început erau despre faptul că sunt piese.
Bojack Horseman e primul meu serial TV, deci o mare parte din el e despre faptul că e un serial TV și despre ce-nseamnă să fie un serial TV. Dar pe măsură ce m-am acomodat cu forma, a ajuns să fie despre mult mai mult [râde]. Dar clar așa am intrat în pâine: mă interesa televiziunea și modul în care funcționează poveștile astea și ce-nseamnă ele. Așa că am vrut să creez un serial care comenta asupra chestiilor ăstora.
Serialul își propune asumat să critice siropoșenia, locurile comune și poveștile tipice din sitcomuri. E greu să le satirizezi și să te și bazezi pe ele?
Nu, vreau să am grijă, pentru că cred că o chestie pe care-ar remarca-o majoritatea fanilor serialului e că noi criticăm fazele astea, dar le și îmbrățișăm. Mai ales dacă te uiți la finalul sezonului 3: există o conversație mare între Diane și Bojack despre cât de importante au fost serialele alea siropoase pentru multă lume – și sunt în continuare și de ce au nevoie. Cred că-i foarte ușor să le respingi și o mare parte din serialul nostru clar le critică și le arată latura cinică sau goală de conținut – dar vreau să fiu și extrem de conștient, pentru că au frumusețea lor. Cred că lumea din Bojack Horseman a fost întotdeauna incomod plasată între aceste două puncte. În primul rând, că genul ăsta de poveste e goală și superficială, dar, pe de altă parte, e foarte utilă și minunată. Clar cred că ăsta e un soi de echilibru pe care ne străduim să-l păstrăm pe parcursul realizării serialului.
O mare parte din temele serialului decurg din limitările și capcanele nostalgiei culturale. Epoca de aur a lui Bojack, anii ’80, trece prin reluări și preluări non-stop…
Da, frate, e de căcat [râde].
Ți se pare că genul ăsta de nostalgie e nocivă?
Păi și eu gândesc ca tine, mă bagă la multe bănuieli. În copilărie, mi-a plăcut la nebunie Full House și mă încântă că l-au reluat, dar mi-au plăcut la nebunie și Țestoasele ninja și mi-au plăcut la nebunie atât de multe lucruri pe care acum le văd că se tot întorc, în moduri despre care nu-s sigur că-s necesare.
Eu sunt un millennial mai bătrâior și am crescut într-o perioadă care mie mi s-a părut că avea multă nostalgie forțată pentru epoca anilor ’50. Simțeam că generația asta mai bătrână încerca să-și impună propria nostalgie asupra unei generații mai tinere, iar acum se întâmplă din nou, dar o face generația mea adolescenților și celor mai tineri de-atât. Sunt împărțit: firește că mă bagă la bănuieli și presupun că-s un pic cinic la adresa ei, dar înțeleg de ce ți-ar plăcea să te duci într-un loc comod și călduț. Un loc despre care credeai că-i mai bun, chiar dacă, de fapt, nu era.
Serialul folosește limbajul într-un mod atât de aparte – bagă jocuri de cuvinte și referințe la modul hiperactiv. E ceva ce-ai adus tu pe masă sau așa a evoluat crearea serialului?
Păi, cred că-i ceva ce mi-a plăcut dintotdeauna, jocurile de cuvinte foarte dense. Asta o să se regăsească în orice scriu, dacă mi se dă voie. Cred că genul ăsta de serial se pretează la asta mai mult decât altele. Faptul că e o lume atât de tâmpită de desen animat înseamnă că poți să construiești structuri de limbaj delicate și bizare, pe care poate n-ai putea să le ai într-o lume mai serioasă, mai ancorată în realitate.
Gen, „mi-ar plăcea să-l elimin pe Hippopopalous și, în sfârșit să destram acropola de ipocrizie monstruoasă care ne-nvăluie”. Ar suna forțat, fie și din simplul motiv că e o lume în care totul e un pic forțat și de proporții colosale.
Serialul e obsedat de ideea de artă înaltă versus artă de joasă speță. Există tot timpul tensiunea asta de a nu „te vinde”: Mr. Peanut Butter, Bojack și Herb Kazzas explorează cu toții anxietatea asta… tu faci vocea pentru Charlie the Treefrog, corect?
R: [râde] da, eu sunt.
Întrebarea mea e dacă îți explorezi propriile îndoieli creative?
Uite, tot ce scrie orice scriitor o să fie, la un anumit nivel, autobiografic. Parte din chestia haioasă/tristă e că nu știi întotdeauna cât ești de autobiografic. Îmi aduc aminte că-n primul an de facultate am scris niște piese de care eram foarte mândru. A venit în vizită prietena mea de pe vremea aia, de la Yale.
Voiam să mă laud cu ele la ea. Îmi aduc aminte că a avut o reacție foarte rece și n-am prea înțeles de ce nu era la fel de efuzivă pe tema lor, cum simțeam că merită să fie. Ne-am despărțit și-apoi, peste ani și ani, m-am gândit că vreau să mă-ntorc, să recitesc câteva dintre piesele astea vechi – fac pariu că unele sunt destul de bune. Și am fost șocat să descopăr că erau toate depsre ea. Habar n-aveam. Ei i-a fost foarte clar. Pentru un om din afară era evident că sunt despre anxietățile mele și despre oameni în diverse relații care nu știau ce fac sau dacă sunt cu persoana potrivită – versiuni ale propriei mele prietene, în personaje.
Deci de multe ori simt că nu știu întotdeauna ce dezvălui despre mine însumi, ceea ce e cam înfricoșător. Așa că, ca să-ți răspund la întrebare, cred… nu știu? [râde] Nu sunt sigur ce procesez acum. Ceva, cu siguranță. Dar n-am întotdeauna cel mai bun control asupra chestiei ăsteia.
Bănuiesc că e doar anxietatea aia a comicului, care se-ntreabă: „Oare m-am dus prea jos ca să obțin râsetele astea, sunt artist sau sunt clovn?”
Cred că, într-o oarecare măsură, trebuie să nu-ți faci prea multe griji pe tema asta. Adică, e greu și nu vrei să faci lucruri despre care simți că sunt sub demnitatea ta, care nu-ți satisfac nicio poftă artistică sau să simți că faci treaba de mântuială, pentru că atunci produsul n-o să fie bun. N-o să faci treabă bună și o să simtă toată lumea. Cele mai bune produse sunt făcute de oameni care iubesc ce fac, indiferent că e vorba de artă elevată sau de artă de joasă speță, orice-ar însemna asta.
Bojack examinează crud masculinitatea și, în mod special, rolul pe care-l joacă în industria comediei/de divertisment. De la faptul că Princess Caroline tolerează sexismul, până la faptul că ai eviscerat scandalul Cosby – crezi că e greu să înfățișezi problema asta și să-ți păstrezi umorul sau la un moment dat cazi pradă cinismului?
În primul rând, nu e genul de serial care să se teamă de cinism. Putem să fim foarte sumbri și deprimanți. Cred că trebuie să ai mare grijă cu genul ăsta de glume. Să fie clar pe cine și ce satirizezi. Sigur ai mai văzut asta: mulți comici bărbați produc comedie cu „glume” sexiste, în care aspectul amuzant e „uite cât sunt de sexist”, dar, în același timp, pur și simplu spun glume sexiste, știi ce zic? Gen, sunt și cu sacii-n căruță și cu grâul măcinat.
Citește și Noul sezon din Bojack Horseman începe fără eroul principal
Cred că ce-i mai dificil are mai puțin de a face cu întrebarea „o să fie amuzant?”, cât cu „e adevărat?”. Uneori ne trezim că suntem de partea greșită, iar alteori aterizăm pe partea corectă a graniței ăsteia, dar întotdeauna facem acest efort. Dar poate să fie complicat, când te-ndrepți înspre teritoriul ăla. Să nu omagiezi sexismul, să nu-l sprijini sau să-l faci haios sau cool sau amuzant, ci să faci fix opusul.
Marea dezbatere în comunitatea comicilor e pe tema ideii de „corectitudine politică” și a întrebării dacă e cenzură sau critică îndreptățită. Tu cum te poziționezi pe tema asta?
Păi, cenzură e un cuvânt destul de puternic, nu?
Cred că majoritatea celor care susțin ceea ce s-ar putea numi corectitudine politică nu cer, de fapt, cenzură. Argumentează pentru autocontrol și reținere. Le cer oamenilor să fie conștienți de puterea pe care-o au, nu? Și eu cred că am multă putere, din postura persoanei care face divertisment popular. Cred că trebuie să avem grijă ce fel de artă producem. Vrem să argumentăm că arta noastră are putere, așa că nu putem dup-aia să spunem că n-are niciun efect asupra oamenilor, oamenii ăștia sunt adulți și-și pot lua singuri deciziile. Cred că arta pe care o facem influențează oamenii și cred că puterea asta vine la pachet cu multă responsabilitate, ca să-l citez pe Spiderman.
Nu vreau ca guvernul să cenzureze oamenii, nu cred c-ar trebui să existe comisii de cenzură, dar cred că asta-nseamnă că noi, artiștii, trebuie să avem mare grijă cu ce producem și ce spunem sau cum o spunem. Și nu cred că avem atâta grijă cât ar trebui.
E diferența dintre a face mișto de cei puternici sau de cei slabi.
Absolut. Mă bucur mult că începe să se afirme ideea asta. Cred că e un mod excelent de a pune problema. Eu unul nu cred că există vreun subiect complet tabu, dar trebuie să știi care ți-e publicul și să știi cu cine vorbești și ce fel de glume faci.
În sezonul doi, am făcut o glumă în care Bojack se duce în Alaska și Princess Caroline spune ceva de genul: „Ai grijă, nu vrei să jignești pe nimeni” și Bojack spune: „Pe cine-aș putea să jignesc? În Alaska nu-s decât mâncători de grăsime de balenă care se fut în familie.” Gluma era anume scrisă ca să fie ceva jignitor, spus de Bojack. Și în contextul acelei glume, nimeni n-ar crede că susținem genul ăsta de atitudine sau că spunem pe bune că în Alaska există doar mâncători de grăsime de balenă care se fut în familie. Dar am citit un tweet de curând de la o persoană care vorbea despre Bojack și care-a spus „Sunt aborigenă din Alaska și asta a fost singura dată în ultimul an când am fost menționați la TV și mă doare, pe bune: că 100% din tot ce se știe despre oamenii din Alaska e că suntem niște eschimoși care mănâncă grăsime de balenă și se fut în familie”. Reacția mea a fost, gen, da, are dreptate [râde], nu m-am gândit la asta și niciunul dintre scenariștii noștri nu s-a gândit la asta, pentru că nu avem aborigeni din Alaska.
În ultimul rând, și vorbesc din postura unui pacient, Bojack e una dintre cele mai corecte descrieri ale depresiei din orice mediu. Cum ai reușit?
Păi, după cum spuneam, cred că uneori sunt mai sincer decât îmi dau seama până și eu, deci mi-a venit destul de ușor [râde].
Sezonul 4 din Bojack Horseman are premiera pe Netflix pe 8 septembrie
