Bucureștiul este genul de oraș în care descoperi mereu oameni cu idei și proiecte de care nu ai auzit până acum, dar care fac față cu brio standardelor globale. Unul dintre ei este Lucian Varvaroi, un fashion designer de 34 de ani, care în viața de zi cu zi lucrează ca medic nutriționist.
Intitulată XXX, colecția lui de debut s-a lansat în toamna aceasta în cadrul unei expoziții la MNAC, sub forma unui film care îmbină în mod egal moda și arta. Haine care se aliniază ideii de streetwear sunt prezentate într-o estetică futuristă cu tente punk, aceasta fiind, de fapt, o explorare a stereotipurilor masculine din România post-comunistă.
Videos by VICE
Probabil că treningurile cu detalii realizate din pantofi sport vintage deconstruiți sau cămășile și salopetele cu decupaje în zone erogene nu sunt exact genul de haine care vor umple străzile sau cluburile prea curând, însă modul în care Lucian aduce în discuție stereotipul de macho în 2019 poate contribui lejer la modul în care îi privim și îi judecăm pe cei de lângă noi.
Mi-am imaginat că nu este ușor să spargi gheața într-o țară destul de cuminte, în care nu se pune mare accent pe educația vizuală, așa că m-am întâlnit cu Lucian, căutând să aflu ce se află în spatele unui astfel de efort de sine stătător.
VICE: Cum ai descoperit că ai ceva de-a face cu moda?
Lucian Vărvăroi: E o pasiune veche, cu care cochetez dintotdeauna, doar că n-am fost constant. Fiind dintr-un oraș mic, cum e Suceava, gândul de a fi designer era SF la sfârșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000. Așa că am ales ceva mai palpabil, cum e medicina.
Doar că moda are puține în comun cu nutriția. Cum ai învățat să faci haine?
Am făcut un an de modă în Belgia, însă din păcate nu am putut continua studiile acolo. Când m-am întors, am continuat să fac cursuri de tipare și de croitorie. Îmi doresc să fac asta și să plec din țară. Pentru asta încerc să lucrez la portofoliu. Aici sunt prea puține oportunități.
Care a fost punctul de pornire pentru colecția asta?
Vreau să fac menswear și sunt inspirat de estetica macho românească — asta a fost în jurul meu cât am crescut. Atunci, majoritatea hainelor pe care le găseai în România erau fake-uri și veneau din țări ca Turcia sau China, în timp ce branduri ca Adidas sau Nike erau considerate de lux. Îți confereau un statut social. În același timp, masculinitatea era privită direct proporțional cu cât de bine știai să te bați. De aceea, mulți combinau articolele sport cu cele elegante, nu doar ca să arate bine, dar și să aibă libertate de mișcare, în cazul în care ieșea urât după ce se îmbătau. Am realizat hainele plecând de la modelele clasice din garderoba masculină: cămașă, costum, geacă de piele, trening. Însă am încercat să le dau un update.
Mi se pare că la nivel de detalii te-ai jucat mult între feminin și non-feminin.
Plecând de la elemente din garderoba bărbătească clasică, descoperi că unele sunt funny. La șosete, de exemplu, am plecat de la suspensorii care se pun la costum.
Nu știu nimic despre asta.
Da, există, sunt suspensori de șosete. Se poartă ca să nu alunece șoseta pe glezne atunci când porți un pantalon elegant.
Ce dubios.
Știu. Dar iată, unele sunt și așa. Eu fiind gay, sunt influențat de cultura queer. Și, indiferent de ce aș face, de ce concept abordez, duc outfiturile sau siluetele într-o zonă sexy. Îmi vine natural. Asta îmi place și asta face parte din direcția pe care o am. Asta apropo și de pantalonul acela care e decupat fără un picior, de cămașa care e de fapt crop top, sau de cravata clasică din care am făcut hamuri.
Am observat și o serie de adidași deconstruiți, folosiți ca elemente de detaliu la trening.
Da, am folosit diferite elemente și am încercat să fac altceva din ele. Îmi place ideea de upcycling, așa că din adidași am făcut o pereche de pantaloni, o geacă, și un hanorac cu inserții. I-am luat second hand, le-am scos talpa, i-am tăiat și finisat.
Se spune că nu ești designer până nu înveți să coși.
Eu caut să învăț, dar lucrez alături de croitori. Ținta pentru a putea să faci un produs ok, chiar dacă nu coși tu produsul final, e să stăpânești lucrurile astea destul de bine. Trebuie să știi detaliile tehnice. Și la asta sunt ok, dar tot mai e un drum lung. În general, încerc să fac un prototip și să merg cu el într-un atelier, unde va fi realizat la un alt nivel de calitate.
În general lucrurile făcute pe comandă sunt și abominabil de scumpe.
Da, cel puțin tot ce am făcut din adidași e foarte greu de făcut. Finisatul durează extrem de mult. Nu e ușor să lucrezi cu piele.
Înțeleg că ai făcut această colecție pentru portofoliu. Hainele astea sunt și de vânzare?
Nu sunt de vânzare. Le pot face la comandă. Însă fiind prima mea colecție, ideea a fost să experimentez ce-mi place, ce aș vrea să fac mai departe.
Iar video-ul?
A fost făcut printr-un proiect cofinanțat de AFCN, în colaborare cu Raya al Souliman și Horațiu Șovăială. Colecția o aveam de dinainte, așa că pe partea de film ne-am gândit: ok, și ce face bărbatul ăsta macho? În ce situații îl vedem? E credincios? Îi plac mașinile de curse? Am căutat contexte care sunt cumva și ușor ilare.
E o luare la mișto?
E o limită delicată. Eu privesc lucrurile astea dintr-o poziție de familiaritate, nu sunt un outsider. Cu siguranță există și o notă de ironie — poate fi cumva și autoironie. Dar personajele astea sunt destul de apropiate vieții de zi cu zi. Adică pot să fie un unchi, un văr, nu mă distanțez neapărat. Și nu încerc să fac mișto de nimeni. Sunt mai degrabă atent la context. Am încercat să prezint personaje într-un anumit context social, și de acolo să plece runway-ul. Fiecare personaj are un anumit outfit și e încadrat într-un anumit context.
Ce mi se mai pare interesant este că filmul pare din afara unui timp sau spațiu anume.
Am căutat locuri care să ni se pară nouă interesante, nu am mers pe un anumit mood de la început. Doar că am construit destul de mult în jurul personajelor. De exemplu, pe domnul cel mai în vârstă l-am avut în minte din start. L-am găsit pe Facebook la o filială internațională de fitness și am zis că îl vreau neapărat în film. L-am contactat, a fost de acord, și am mers să filmăm în Constanța, la sala unde lucra. Apoi voiam o scenă cu un cal, și el ne-a ajutat cu asta. Mai căutam un bar cu un vibe din ăsta de nuntă, de botezuri, și l-am găsit undeva pe strada Viilor. Închiriau și limuzine acolo, și tot așa. A fost o înșiruire de chestii de moment.
Personajele pe care le-ai ales sunt foarte diferite. E un mix interesant care nu cadrează întocmai cu modul tradiționalist de a privi lumea al unui macho român.
Tocmai asta am și căutat. Să fiu cât mai inclusive, să avem și personaje cât mai diferite, vârste diferite, background diferit. În film avem și un antrenor de fitness — un domn de 69 de ani care mi se pare fucking amazing —, sunt și hipsteri. Nu contează sexul, pentru că e și un băiat trans printre personaje, ceea ce mi s-a părut foarte potrivit. M-am raportat la România și am avut intenția să acopăr cât mai multe zone. De obicei, când e vorba de pattern-ul ăsta macho, el vine și cu o oarecare masculinitate toxică. Pe mine mă interesează doar partea estetică, care poate fi abordată de oricine, la orice vârstă.
Termenul de macho e un eufemism pentru cocalar?
Nu m-am gândit la asta, dar primul instinct e să zic că nu. Sunt diferite. Poți să fii foarte cult și să ai o atitudine macho. Nu cred că ține de un anumit nivel de educație. Cred că macho vine așa, cu un over-confidence. Cocalarul e un termen super-vag. Oricine poate să-l folosească pentru oricine nu-i place. Eu nu aș putea să mă raportez la el.
Editor: Ioana Moldoveanu
