Am fost la o grămadă de programe de reabilitare în 12 pași în ultimii 20 de ani. Drumul meu spre o sobrietate de durată a fost unul nebătătorit și anevoios: șase centre de dezalcoolizare, patru spitale psihiatrice, patru tentative de sinucidere, multiple vizite la Urgențe, sesiuni interminabile de terapie și o corvoadă de sponsori.
Multe din aventurile astea ca „regina recidivărilor” au ajuns glume în spectacolul meu de stand-up (cum se spune: „tragedia, în timp, devine comedie”). Însă, când am ajuns la fundul butoiului în 2011, am început să documentez incidentele mele în timp real ca o dependență de jurnalism. În retrospectiva carierei mele ca persoană lucidă în recuperare, am început să observ un tipar: odată ce mă las de droguri și alcool, mă fixez pe sex și dragoste.
Videos by VICE
Cum să te comporți cu un dealer de iarbă
Ultimii doi ani de tentativă de luciditate, de la începutul lui 2013, nu a fost cu nimic diferiți. Am decăzut într-un vortex sexual compulsiv și înfricoșător. Am fost arestată pentru violență domestică și tâlhărie, iar consecințele acelui incident încântător a fost un divorț complicat și un proces în tribunal (mii de mulțumiri OxyContin!).
În toată vâltoarea asta (a venit și căderea nervoasă cu numărul trei), sentimentele și dorințele care mă impulsionau să beau pe vremuri Four Lokos sau să fumez metamfetamină, m-au făcut să mi-o trag cu tipi de vreo 20 de ani pe bancheta din spate al Passat-ului meu. Am sperat să fie doar de la divorț sau versiunea pe steroizi al acelei probleme clasice de „dragoste și validare”, dar am putut să simt în inima mea junkistă că era o dorință primitivă de a „evada”.
Sistemul meu de operare de o viață de a evita și amuți sentimentele mele nu a dispărut deodată doar pentru că eram lucidă. Fără „medicamentul” meu, am găsit rapid alte modalități de a mă ignora și să amuțesc vocile interioare care îmi spuneau că sunt o ratată, nedemnă de dragoste, o distrusă. Pentru cineva obișnuit cu extremele, luciditatea nouă este plictisitoare și lipsită de evenimente, ba chiar mai mult: extrem de inconfortabilă.
Sentimente de care m-am ferit sau m-am anesteziat cu substanțe au început din senin să iasă la suprafață cu o ferocitate copleșitoare. Sexul a devenit evadarea mea, dar nu ezitam nici să abuzez de cafea, nicotină, shopping sau mâncare. În noua mea carte, My Fair Junkie, am scris: „Toate dependențele mele au aceeași formulă: bag ceva în corpul meu și îmi schimbă starea. Nu contează dacă e vorba de o gogoașă sau un Xanax sau de niște cox.”
Eram atât de lejeră în propria mea piele și oripilată de rămășițele vieții mele încât am căutat alinare în brațele străinilor de pe Tinder, precum și de pe listele de actori B, C sau chiar și D. Dacă nu mergea, găseam unul pe la ședințele de Alcoolici Anonimi, care erau mai mult decât doritori să și-o pună cu tipa nouă. Mulți dintre ei aveau aceeași goliciune după ce scoteau acul sau terminau sticla. Îmi lipsea cu disperare adrenalina de a planifica și a mă ascunde și minți, entuziasmul de a face rost de droguri sau de băutură. Luciditatea se simțea monotonă și mai rău, nu mai eram deloc distrasă de la tot ce mi se întâmpla.
Am ajuns la o explicație rațională pentru comportamentul meu promiscuu: „cel puțin nu mai consum.” Dar după ce m-am trezit la Dependenți Sexuali Anonimi (eu și alți 12 bărbați în subsolul unei biserici, super!), am început să înțeleg de ce se refereau la alte persoane ca la „dependențe pe două picioare”. „High-ul trecător de a flirta cu cineva și a merge la o întâlnire era similar cu cel pe care îl aveam când mă duceam la dealer. Bineînțeles, a doua zi, fel ca la droguri și alcool, urma depresia, plină de rușine, regrete și confuzie.
Vezi și:
Nu sunt singura care a încercat să umple golul unui abuz de substanțe cu dragoste și sex (aici intervin poveștile romantice de la dezalcoolizare). L-am întrebat pe Howard Westman, medicul șef de la Townsend Addiction Treatment Centers din Louisiana, dacă ar putea exista o componentă biologică în acest comportament de substituire, sau cum este cunoscut în program, „sindromul whack-a-mole”.
„De prin anii ’30, pe când dr. Dilkworth a inclus opinia lui în Alcoolici Anonimi, știm că oamenii cu dependențe au o stare de bază caracterizată de cuvintele «agitat, irascibil și nemulțumit»”, spune Westman. Ce s-a descoperit mai recent este faptul că aceste simptome sunt relaționate de nivele scăzute de dopamină, celule receptoare ale sistemului de recompensă al creierului, explică el.
„Orice crește nivelul de dopamină, droguri, alcool, mâncare, satisfacția unei munci terminate, sex, jocuri de noroc, putere asupra altora, poate fi folosit pentru a umple golul atunci când nu mai consumăm droguri”, spune Westman. „La un moment dar în timpul recuperării, pentru că nu ne mai simțim izolați sau mai varză decât alții, acumulăm suficienți receptori de dopamină pentru a evita o recidivă. Dar până atunci, riști să înlocuiești drogul de care te-ai lăsat, deși în dependență nu există un drog benefic.”
Sentimentul despre care vorbea în drum spre dealer are de asemenea o explicație biologică, spune Westman. „Atunci când ne aducem aminte de o recompensă, amigdala, partea creierului care ține minte emoțiile, trimite un semnal la centru de recompensă, care eliberează dopamină”, spune el. „De obicei descriem asta ca pe o amintire euforică, dar chiar e o euforie urmată de un crash, care intensifică dorința, la fel cum se simte orice persoană dependentă când se apropie de un high.”
M-a alinat când am auzit că există o componentă biologică reală în spatele comportamentului de substituire și nu doar o tentativă pe jumătate de a rămâne lucid (sau, mai rău, o traumă oribilă din copilărie ce cauzează dependență). Acum, după patru ani și jumătate de luciditate, încerc să mă îndrept spre high-urile mai sănătoase: râsete, scris și exercițiu. Iar când simt că nu mai am putere să fac vreuna din chestiile astea, și trebuie să evadez, trag un pui de somn. Însă, cine știe, poate am ajuns să găsesc ceva patologic în orice fac: poate e normal să mai bagi un pui de somn de la 40 de ani încolo.
Deși există o abundență de programe în 12 pași, specializate pe anumite probleme, toate provin din aceeași sursă: dependența. Cât m-am ocupat de mine și am rămas lucidă, multe dintre comportamentele mele compulsive au dispărut de la sine. Mai puțin maratoanele de seriale. Asta încă e o problemă.
Amy Dresner e o comediantă și autoarea cărții My Fair Junkie: A Memoir of Getting Dirty and Staying Clean. Urmărește-o pe Twitter @AmyDresner .
Citește mai multe despre dependență:
Dependența ta de a ajuta oameni e la fel de mare ca una de droguri
Oamenii ăștia încearcă să demonstreze că dependența este o boală genetică
Zahărul dă dependență la fel de mare ca și cocaina
