Igor Cobileanski: Vinul pentru moldoveni e ca Turnul Eiffel pentru francezi

Probabil că, dacă te-ai uitat la Umbre, ai auzit de Igor Cobileanski, basarabeanul care a regizat serialul. Cobileanski este un adevărat regizor-cult peste Prut, unde este cunoscut pentru scurtmetrajele sale de la mijlocul anilor 2000, Sașa, Grișa și Ion, Când se stinge lumina și (Plictis) și Inspirație.

Filmele sunt niște mici bijuterii, povești despre idioți spuse impecabil. În Când se stinge lumina, de exemplu, o întreagă armată de oameni încearcă, pe o sută de dolari, să bage și să scoată din gură un bec fără să îl spargă. Igor a făcut și videoclipuri, documentar și lungmetraj – Tache, pentru televiziune și La limita de jos a cerului, film cu un scenariu scris de Corneliu Porumboiu, pe care îl consideră a fi adevăratul său debut în cinematografie. Am stat cu Igor la o bere și am vorbit despre filmele sale, bancuri și, bineînțeles, băutură.

Igor Cobileanski, la serviciu

VICE: Ai pus pe cineva să țină vreun bec în gură?
Igor Cobileanski: În mod intenționat, adică în afara filmărilor, nu. Asta-i un mit urban mai vechi care, culmea, este împrăștiat cam în tot spațiul ex-URSS. Mai mult decât atât, cineva mi-a spus că un film despre cum se bagă un bec în gură a fost făcut, este adevărat, după ce a apărut Când se stinge lumina, undeva la o școală de film din Anglia.

Dar ți se pare plauzibilă povestea asta, să bage un bec în gură de curiozitate, sau pentru o sută de dolari?
Mie mi se pare absurd total, nici pentru bani și nici pentru… dar ce pot să spun cu siguranță este că am întâlnit oameni care pot să bage un bec în gură și să îl scoată. Mai mult decât atât, după film primeam fotografii sau filmulețe, din lume, ca să zic așa, cu oameni care încearcă și reușesc să scoată un bec din gură.

E vreo diferență între sursa ta de inspirație, moldovenii de zi cu zi, să zicem așa, și cei pe care-i prezinți în filme?
Dac-ar fi să vorbesc puțin numai despre scurtmetraje, pot spune simplu că eu am încercat, într-un fel sau altul, să portretizez, cumva, un personaj generic moldovean… nu știu cât de mult am reușit, eu cred că accentele comice ale acestui personaj generic au fost puse, dar n-am portretizat pe cineva anume… Sunt lucruri pe care eu le-am văzut sau le observ la niște oameni, într-un fel sau altul comune – fel de-a vorbi, de-a merge, fel de comportament, felul de a se manifesta în zona trufiei sau lașității sau de a-și da importanță…

Ce îți propui când faci un film?
Să spun povestea. O poveste poate fi compusă din mai multe situații și scene, dar are o logică și o curgere, cu o introducere, un conținut și un final, ceea ce nu se întâmplă neapărat în cazul unei situații.

Fotografie de Tony Bowden , via Flickr

Bănuiesc că ai o grămadă de povești care ar putea fi ele însele filme…
N-am neapărat o grămadă… mai degrabă sunt cazuri, situații, decât povești. Spre exemplu, am urmărit într-o zi un popă, într-un tren din Chișinău la Moscova, care se tot îmbrăca și dezbrăca de rasă înainte și după vămi, ca să pară mai autoritar și să treacă mai ușor, presupun, pentru că ducea cu el aproximativ trei sute de litri de vin. Ceea era foarte comic. Vameșii l-au întrebat de nenumărate ori de vin, dar avea contra-întrebări, de genul „Ești botezat, nu ești botezat, fiule?”. Și le zicea că îl duce în Rusia pentru tot felul de ceremonii. Sunt tot felul de întâmplări pe care le urmăresc și care probabil că, odată și odată o să apară undeva, spuse, filmate, dar ca parte a altor povești, așa în sine nu cred că ar avea valoare.

Cum vezi Moldova? Pentru că aici, la București, se știu destul de puține și imaginea predominantă ar fi de țară rămasă în urmă …
Nu e neapărat așa, dar problema cea mai mare pe care o văd eu e ca cea a unui om lipsit de identitate, nu în sensul urât al cuvântului, dar exact ca un nou-născut care nu știe încotro să meargă, cine este, de unde vine, ce vrea să facă în viitor… cam așa, probabil, că este și cu Moldova, care astăzi este cu Estul, mâine cu Vestul, astăzi este cu puterea sovietică, mâine cu cea occidentală. Cum ziceam, ca un copil care face foarte multe greșeli care însă, pentru că încă este naiv, încă este mic, i se pot ierta. Pe măsură ce devine mai matur, însă, lipsa asta de identitate o să îi facă rău.

Fotografie de la marșul pentru unirea Basarabiei cu România, de la București, octombrie 2014

Există complexe când vii dintr-un spațiu d-ăsta? Ca povestitor…
Nu e neapărat vorba de complexe cât, probabil, de un soi de ciocnire între două lumi. Ideea este că foarte multe situații, foarte multe povești, foarte multe lucruri povestite sunt interpretate un pic diferit aici, în Moldova sau în Rusia și asta ține, probabil, de comportamentul în mare parte general al fiecărei zone. Spre exemplu, bucureștenii, în mod special, sunt foarte isterici: vorbesc foarte mult când se ceartă, nu fac altceva decât să se certe, își manifestă, cumva, emoțiile, destul de vocal, cele negative la fel, lucru pe care nu-l pot atribui slavilor, care sunt mult mai puțin vocali dar mult mai, nu știu, bătăuși, oameni ai acțiunilor necumpătate…

Adică de bucureșteni e mai mult gura…
Nu, nu, nu, să n-o luăm așa, asta nu este o calitatea neapărat proastă. Asta demonstrează că fiecare dintre cei care se ceartă are și un pic de civilizație și nu-și permite să atace violent, fizic, un interlocutor, îi respectă cumva integritatea.

Există un stil specific peste Prut de a spune povești?
Moldovenii sunt foarte tentați să meargă pe subiecte comice și autocritice. Atenție, autocritice nu în sensul de autobiciuire, cum este în zona asta mai des, pentru că autocritica și autobiciuirea sunt chestii diferite și asta pentru că peste Prut s-au păstrat bancurile ceea ce – și asta mi se pare bizar – în România nu prea se mai întâmplă.

Foarte rar, cât am fost la Chișinău, am auzit bancuri savuroase în genul celor pe care mi le spun oamenii la București. Există un umor de situație și de limbaj, cum e și în filmele tale, sunt oameni mucaliți, însă nu prea am auzit bancuri gen… cu Scufița Roșie și lupul sictirit îl știi?
Nu l-am auzit.

Fotografie din Chișinău, de Andreas Lehner , via Flickr

Lupul stătea în pădure, sprijinit de un copac și trăgea plictisit dintr-o țigară, când trece Scufița Roșie, cântând, „trala la la la la”. „Ce faci, Scufiță Roșie?” o întreabă lupul. „Uite mă duc la izvor, să mă spăl la pizdă”. Lupul se uită în urma ei, trage adânc din țigară, scuipă sictirit și își șoptește amărât în barbă „Să-mi bag pula, ce-a ajuns și basmul ăsta”. Am auzit destul de rar bancuri de genul la Chișinău.
Hm. Mie mi se pare că bancurile de acolo exploatează foarte mult situația. În comparație cu cele de aici, care exploatează mai mult textul, sunt mai mult pe joc de cuvinte. De exemplu, se trezește președintele Moldovei, Timofti, dimineața, îl doare capul după beție, nu mai ține minte nimic. Se uită în jur, vede pe masă o ciorbă aburindă, dar nu-și dă seama foarte bine ce se-ntâmplă, el a venit ieri, beat, iar acuma, dimineață, are o ciorbă în față. Și intră fiu-său, care are un ochi umflat. Taică-său îi zice: „Eu ți l-am făcut?”. Fecioru-său dă din cap că da. „Am venit aseară, am făcut scandal?”, „Da, tată, ai făcut scandal, ai strigat la lume”, „Și?”, „Ai sărit la mama la bătaie, pe mine m-ai pocnit în ochi”. Taică-său, trecându-și mâna prin barbă, zice „Da’ nu prea înțeleg un lucru, dacă am făcut scandal, de ce-o adus ciorbă?”, „Păi, tată, aseară, când încerca să te culce și să te dezbrace de haine, tu i-ai zis, „Băi, dă-te-n pizda mă-tii, curva dracului, eu sunt bărbat însurat!’”

Sau mai e unul, merge Scufița Roșie prin pădure, beată turtă, cade jos și vine vaca, se uită la ea și zice că să-i dea olecuțică de lapte, știi, și-i dă cu țâțele, așa, pe la buze, la care Scufița Roșie strigă cu ochii-nchiși și dând din mână: „Nu toți odată, nu toți odată!” Astea-s bancurile care acolo ni se par mult mai de situație și care aici… Dar asta nu înseamnă că-i bine sau rău.

Tu mi-ai zis două bancuri cu beție și în filmele tale se și bea și se și fumează iarbă. Eu știu că se bea destul de mult la Chișinău și se și fumează, dar chiar așa de mult încât nu poți să o ignori în filme?
Nu sunt eu cel mai în măsură să spun. De băut am băut toată viața, acum m-am mai calmat; de fumat aveam, la un moment dat, la birou, niște iarbă care a stat acolo doi sau trei ani, de fiecare dată când deschideam sertarul era acolo, închideam, tot acolo rămânea. Am fumat, am încercat, de vreo 10 – 15 ori în viața mea, dar în tinerețe, acum nu mă mai interesează. Nu cred că este atât de prezentă pe cât ne imaginăm și cred că băutura are prioritate în fața ierbii.

„Dacă nu-l vor rușii, îl bem noi”

Eu eram la un moment dat ipocrit și, în loc să recunosc că imi place berea, spuneam că e doar un pretext să mă întâlnesc cu prietenii. De ce se bea în Moldova? De veselie, de necaz, se bea ca rușii pentru că trebuie să torni în tine indiferent de situație?
Hai să o luăm puțin altfel. Tradițional, moldovenii, nu neapărat că sunt bețivi, dar au consumat foarte mult vin, deci vinul era la un moment dat monedă de schimb, țin minte foarte bine din perioada sovietică, borcanul de vin era monedă de schimb, eu veneam să muncesc la tine și, fără să cer, la sfârșitul zilei îmi dădeai în mod obișnuit un borcan de vin. Chiar dacă acum se mai beau și altele, bere, vodcă, nu putem exclude băutura din cotidian, este ca și… cum să spun eu, ca și Turnul Eiffel pentru francezi.

Păi dacă bea până și Scufița Roșie…
Acuma nu e că e rău sau bine, dar toată lumea bea, se consumă. Dacă stau să mă gândesc bine și copiilor, de mici, de la șapte-opt luni le dădeau părinții câte o lingură de vin și mergeau la câmp să muncească, știi, că dacă nu îi dădea vin, odrasla stătea și urla toată ziua, dar așa mai dormeau două ore, mai munceau părinții.

Lumea din filmele tale de acum câțiva ani, aia cenușie, post-sovietică, mai este și acum actuală?
Din păcate, lumea post-sovietică va fi încă mult timp, adică eu voi avea din ce să mă inspir, slavă Domnului. Genul ăsta de oameni, din păcate, nu dispar așa de ușor, iar asta rezultă din faptul că sunt săraci. Există o parte a societății care nu reușește să se îmbogățească, iar când spun bogăție, mă gândesc la un minimum necesar pentru a umbla, a circula, a vedea ce se-ntâmplă în lume. Cum să zic, cineva din rudele soției mele a rugat un om ca atunci când vine la țară, de la Chișinău, să-i aducă o pălărie. Și mi-am dat seama că exact același lucru se întâmpla și acum 30 de ani și 50 de ani, când la țară lumea ruga să i se aducă ceva. O pălărie, nu o mașină, care, în mod obișnuit, ar fi trebuit să se vândă oriunde – la țară ar trebui să existe un magazin unde se vând haine, e elementar. Și atunci această sărăcie încă va mai exista, din păcate, mult timp și presupun că va menține acești oameni, nu vreau să jignesc, dar probabil sunt așa – pe de-o parte neaoși, pe de altă parte naivi, genul care n-au văzut altceva și au un comportament firesc… sau n-au văzut altceva decât ce-au făcut tata sau bunelul, știi? Asta e.

Mai citește despre Chișinău:
Revoluția vinului: „Dacă nu-l vor rușii, îl bem noi!”
„Moldoveni deci nu români”: în culisele războiului graffiti din Chișinău
La Chișinău, arta înflorește în forme erecte
La Chișinău se vând legume udate cu fecale