În vara lui 2019 stăteam pe TikTok. Nu sunt prea interesată de videoclipurile „made in Ro”, dar tot auzeam melodii despre plante carnivore și păpuși. Am căutat să văd ce-i cu ele și așa am descoperit în muzica românească referințe geek-ish, chestii retro și culori neon. Creatoarea lor e fata vopsită galben care pictează extratereștri pe pereți și cântă despre chestii total SF. Mă-nțelegi de ce n-am putut ignora.
Tipa în cauză e IIOANA (sau Pițipunk pe TikTok), studiază arta plastică de când era mică și de vreo trei ani s-a apucat de muzică. Poți începe cu piesa „Barbie MyScene Bratz” de care am aflat că-i despre reacția oamenilor la felul ei de-a fi. Cu ocazia asta, te voi introduce în universul ei, din care nu știu cum o să ieși și care sigur n-o să te lase indiferent.
Videos by VICE
VICE: Înainte să te găsesc eu pe TikTok am văzut că-n 2017 ai avut expoziția „KitschPunk 69”. Așa că e nevoie de-o clarificare: ce-i kitschpunk și cum ai ajuns să construiești o întreaga lume în jurul acestei idei?
IIOANA: Kitschpunk e numele unui gen sau mișcări „inventate” de mine în care eu eram singura adeptă, de unde și numele Pițipunk. Așa am numit estetica pe care o foloseam atunci, ceva între kitsch-art și pop-art, o ironie anticapitalistă. Îmi plăcea ideea de a crea forțat o mișcare, în loc să aștept să se nască singură, o fakereală asumată – „deeply superficial”, cum zicea Andy Warhol.
De atunci am păstrat mai degrabă personalitatea Pițipunk, pentru că stilistic am evoluat într-o direcție mai mult psihedelică decât kitschoasă. Nu cred că mai pot numi ceea ce fac acum kitschpunk, dar sigur vor mai fi ocazii în care m-aș reîncadra în estetica aia. E o filosofie pentru când vreau să fac lucrări fără prea multă implicare psihică.
L-ai mai pomenit pe Andy Warhol și când ai avut expoziția. Inspirația ta de unde vine?
E greu să spun de unde vine ceea ce fac. Sunt esențe care nu pot fi verbalizate și pictura e o metodă prin care le externalizez, deși tehnica e limitativă. Când pictez, mă inspir din ce am făcut și trăit până acum. Așa că nu cred că mai folosesc inspirația în sensul ăla, nu mai reușesc să mă uit la artă și să-mi vină pofta de a crea. Dimpotrivă, chiar.
Ca efect vizual, aș spune clar că mă încadrez în pictura metafizică, o sută de ani mai târziu, cu influențe digitale. Am ceva în comun cu Giorgio de Chirico, pentru că am ajuns la o viziune foarte similară. Lucrările lui reprezintă un spațiu care mi-e cunoscut, o stare de angoasă extrem de familiară.
Asta în pictură, în vizual, dar în muzică cine și ce te influențează?
Stilistic, aș zice că îmbin electronica, trance și EDM, new wave, post-punk cu popul anilor 2000 pop. Ca gen și estetică, mă încadrez în post-irony.
Mă influențează însă toată muzica care-mi place. Artiștii care fac muzică din propria esență și își transpun personalitatea în stil. Mă inspiră când văd oameni care valorifică arta la maximum, pentru că mă face să nu mă simt singură în dimensiunea artistică. Când arta devine filosofia de viață e greu să te mai integrezi în realitate.
Ce-ai mai păstrat din kitschpunk în muzica pe care o faci?
Când m-am apucat de muzică deja trecusem peste perioada kitschpunk. Dar cred că am adus un efect psihedelic, pentru că mă folosesc în continuare de cunoștințele din pictură și vreau să creez imagini prin melodie și versuri. Prin kitschpunk și demersul meu artistic am ajuns la o concluzie la care au ajuns, în paralel, mulți alți artiști contemporani: lucrările sunt un colaj de informații și stări.
Eu țin mult la originalitate și am vrut să-mi creez propriul proces de inspirație.
Când observ arta, nu mă interesează doar rezultatul, ci și procesul prin care ajungi acolo. Chiar dacă rezultatul se poate încadra într-un gen deja existent, procesul e mult mai personal și original. Este drumul care conectează arta cu interiorul artistului.
Prima melodie pe care am auzit-o de la tine a fost „Vrey”. Care-i ideea din spatele ei?
„Vrey” e piesa mea preferată de până acum, și dintr-ale mele, dar și of all time. Apropo de „autofelație” cam așa se simte când te satisface propria ta muncă. E prima pe care am compus-o după vreo două luni de Ableton. Eram în perioada de experimentare și learning și nu pornisem cu o idee. Dar aveam versul „vrei să te joci cu păpușile cu mine” scris mai demult și m-am bazat pe el. Dădea tonul perfect între ciudat și caraghios.
E o cacofonie catchy și totuși, rezultatul e melancolic și psihedelic. Și am continuat piesa cu niște flirt, flex și alte infantilisme. Overall, la fel ca în pictură, am construit o lucrare psihedelică în care am folosit elemente banale scoase din context.
„Pseudoflex“ e probabil cea mai cunoscută melodie de-ale tale. Street art pe Lună, NASA care sifonează informații, alienii care te ascund. Și niște ritmuri orientale. Care-i faza cu buchetul ăsta de referințe și sunete?
Cum îi zice și titlul, e un pseudo-flex. A pornit de la ideea de a face un „fake-beef” ironic, în care artista se ceartă cu societatea care o marginalizează. În perioada aia eram într-o depresie artistică, pentru că am fost descurajată de niște oameni din jurul meu pentru stilul meu de „neintegrată”. De aici pornesc versurile despre extratereștri, x-men, experimente și escapism.
Ca sound a ieșit o combinație puternică de genuri, electronic, trap, psy și oriental. Din păcate, nu mulți și-au dat seama de povestea asta și au luat-o ca pe o ciudățenie fără sens. Ceea ce, superb de ironic, demonstrează subiectul piesei!
În piesa „PESTE FAȚĂ” ai versul „uite încă o gagică care crede că mă oftică”. Despre ce e versul și toată melodia în general?
Am scris versurile bazându-mă mai mult pe stilistică și nu pe un mesaj. E o colaborare între trei oameni destul de diferiți și nu cred că am fi putut găsi un subiect comun, așa că ne-am flexat. Oricum, flexul e un subiect respectabil. Mulțumită trapului s-a comercializat, în sfârșit, o nouă alternativă despre care să cânți în afară de dragostea heteronormativă radio-friendly. Flexing e self-love.
Ce ai vrea să știe cei cărora muzica ta le umple urechile, mintea sau chiar sufletul?
Dacă le umple sufletul înseamnă că știu deja ce e de știut. Muzica e un transfer de informație, dar depinde de tine cum îl percepi. Dacă ar fi după mine, mi-ar plăcea ca publicul larg să fie mai deschis artei și esteticii, pentru că îl consider un subiect important care parcă nu e destul de aprofundat.
Și care-i faza cu toate trimiterile retro? Pe Instagram și în clipuri am văzut că integrezi lucruri care-s familiare celor născuți undeva prin anii ‘90.
Da, în calitate de 90’s kid și de persoană etern melancolică, am multe referințe la acea perioadă. Desigur că este un trend mai mare de 90’s revival, pentru că artiștii născuți în perioada aia ajung acum la maturitatea artistică și au un impact universal. Pe lângă asta, estetica anilor ‘90 privea spre viitor, către era digitală, cyber-punk etc. Iar asta e foarte relevant acum, pentru că, într-adevăr, digitalul ne influențează viziunea asupra vieții.
Pe IIOANA o găsești și pe Instagram, și pe YouTube.
