În Orient, războiul, dictaturile și Statul Islamic n-au fost în stare să ucidă miștoul

La puțin timp după atentatele din 11 septembrie, mi s-a spus unul dintre cele mai cinice bancuri pe care le-am auzit vreodată: „Tired of traffic jams, waiting in line, always being late at work? American Airlines flies you straight to your office!” – American Airlines fiind una dintre companiile aeriene ale cărei avioane fuseseră deturnate de teroriștii care au distrus World Trade Center. Sunt, însă, și bancuri cu teroriști mai puțin cinice, care fac mișto de ăștia, cum e cel cu clasa de terorism, în care profu’ zice: „Copii, astăzi vom învăța atentatul sinucigaș, dar fiți atenți că vă arăt o singură dată!”

E mai ușor să faci față unei situații, oricât de complicată ar fi aceasta, dacă faci mișto de ea, iar românii își închipuie că una din trăsăturile care le dau identitatea este capacitatea de a face haz de necaz. Bineînțeles că la fel cred și alții, care fac exact același lucru.

Videos by VICE

Când eram prin Baghdad, după ce americanii ocupaseră Irakul, din cauza infrastructurii învechite și a sabotajelor constante ale insurgenților, viața era destul de nașpa, iar principala problemă era că mai tot timpul se întrerupea curentul electric. În zonele bogate ale orașului, majoritatea caselor și a blocurilor aveau generatoare pe motorină și le dădeau drumul când era pană de curent, însă multe erau niște vechituri care uruiau și scoteau un fum negru, gros, de abia mai puteai să respiri. Hotelul în care stăteam eu avea un astfel de generator, mare cât o dubiță, pus exact lângă un punct de pază al armatei americane. Militarii înnebuneau de la zgomot și de la fum și de multe ori cereau să se oprească generatorul, susținând că din cauza lui ar fi putut fi luați prin surprindere de insurgenți, iar asta ducea tot timpul la negocieri îndelungate cu jurnaliștii din hotel, care aveau nevoie de curent pentru a-și încărca sculele și pentru aparatele de aer condiționat, fără care simțeai că te sufoci la 40 și ceva de grade ziua și peste 30 de grade noaptea.

Pe fondul situației tensionate, niște jurnaliști francezi s-au gândit să le facă o glumă americanilor – au stat pe balcon, gesticulând vehement, și au dat drumul la înregistrări de la un miting al adepților lui Muqtada al-Sadr, un cleric șiit a cărei miliție declanșase o insurecție împotriva forțelor Coaliției. Americanii au trimis un pluton în hotel, sub pretextul că sunt în căutarea adepților lui Muqtada, iar în cursul percheziției, militarii au spart câteva zeci de uși, de la camere la care nu se potrivea cheia de rezervă și în care nu era nimeni – a fost gluma lor de răspuns.

Glume d-astea, rusești, făceau și irakienii: în perioada când încă era Saddam la putere și eram student pe acolo, singurii puștani care aveau voie să se întâlnească cu străinii erau copiii elitei. Toți ăia aveau adevărate colecții de arme, de la pistoale micuțe, gen Walter PPK (l-ai văzut în filmele cu James Bond), la vechea carabină a armatei americane, M-16. Una din glumele preferate ale unui amic de-al meu era ca în toiul unei petreceri la el acasă, când toată lumea asculta muzică, bea și încerca să vrăjească câte o gagică, să își scoată pistolul și să tragă câteva gloanțe în buturuga din șemineu; crede-mă că, la cum bubuie un pistol de 9 mm într-o cameră închisă, nu îți mai spun nimic glumițele de pe la noi cu pocnitori aruncate la picioarele tale în preajma Anului Nou.

Dar, ca să revin la perioada de după căderea Baghdadului, când majoritatea vechilor mei amici dispăruseră din oraș, prin cartierele mai sărace erau ceva mai puține case care aveau generatoare, ceea ce a și dat naștere unui banc în care mama este anunțată că i s-a electrocutat bărbatul și strigă: „Ah, ce bine c-a venit curentul, dă repede drumul la mașina de spălat”.

Când se opera curentul în Baghdad, picau, bineînțeles, și semafoarele, iar babilonia era totală. Traficul a fost dintotdeauna haotic – de exemplu, semnalizarea este pentru fraieri, dacă vrei să schimbi banda, sau chiar să întorci, tăind vreo trei, patru benzi de circulație, scoți mâna pe geam și, cu Allah înainte, te bagi.

Mama este anunțată că i s-a electrocutat bărbatul și strigă: „Ah, ce bine c-a venit curentul, dă repede drumul la mașina de spălat”.

După căderea Baghdadului, în 2003, nimeni nu îi mai băga în seamă pe polițiștii de la rutieră, care o vreme au și stat închiși prin case de frică, iar în zonele din centru, cu multe străzi închise de frica atacurilor cu bombă, mai mult se stătea pe loc, pentru că toată lumea voia să treacă în același timp. Dacă adaugi la asta și întreruperea semafoarelor, îți cam dai seama ce se întâmpla. De multe ori vedeai câte un irakian care coboară din mașină, se pune în mijlocul intersecției și oprește cu mâinile mașinile ca să poată să înceapă să treacă ăia de pe drumul lui, în timp ce poliția rutieră stătea și se uita.

Când nu erau blocați în trafic, șoferii stăteau cu orele sau chiar cu zilele la uriașele cozi la benzină, un alt paradox al războiului, având în vedere uriașele rezerve de petrol ale țării. Oamenii nu mai aveau, însă, puterea să se enerveze: glumeau că, odată cu ocupația americană și instaurarea democrației, primul semn al prosperității era că Baghdadul devenise un uriaș divan în care oamenii, instalați confortabil pe canapelele mașinilor, pălăvrăgeau, citeau ziare, admirau peisajul și se uitau la pietoni.

Irakienii făceau mișto și de toată faza cu religia: cică, la un moment dat, în deșert, se antrenau cot la cot parașutiști americani și irakieni. Un american, conștiincios cum sunt ăștia, îl întreabă pe instructorul irakian ce face dacă nu i se deschide parașuta. „Păi vezi că ai și o parașută de rezervă și îi dai drumul ăleia”, îi răspunde irakianul. „Bine bine, insistă americanul, dar dacă nu se deschide nici aia?” „Păi atunci, spune agasat irakianul, te rogi din tot sufletul la Allah și poate că, în marea sa înțelepciune și bunătate, te va salva”. Se suie ăștia în avion să sară, bineînțeles că exact acelui american nu i se deschide nici parașuta principală și nici rezerva, iar tipul începe să se roage la Allah până când, de nicăieri, apare o palmă uriașă care îl prinde și începe să plutească, ușurel, către pământ – iar amicul care îmi spunea bancul a întins, spre mine, palma deschisă ca să îmi arate, după care a continuat. „Americanul, stupefiat, când vede palma și o simte sub el, zice «Jesus Christ!», iar în acel moment…” – amicul meu a tăcut, a zâmbit și și-a întors, brusc, palma în jos.

Războiul a afectat și în alt fel bancurile din Irak – unele au devenit tabu. Pe la mijlocul anilor ’90, unele dintre cele mai gustate bancuri prin Baghdad erau cele cu „șrughii”, nume care se traduce exact prin „sudiști”, dar are, mai degrabă, semnificație de „meltean”. Șrughii erau locuitorii din sudul Irakului, zone sărace locuite de șiiți, iar bancurile îi arătau ca pe niște mitocani nespălați, la fel cum toate bancurile despre kurzi arătau prostia acestora. Nimeni nu mai îndrăznea să spună bancuri cu șrughii în Baghdadul post-ocupație, după ce apărăsuseră miliții șiite violente și bine înarmate, iar relațiile inter-confesionale se tensionaseră până aproape de război civil (care a și avut loc, de altfel, în 2006 – 2007 și riscă să aibă loc, din nou, acum) iar pe străzile orașului erau găsite, în fiecare zi, cadavrele unor civili executați pentru simpla vină de a aparține uneia dintre cele două confesiuni.

Cea mai recentă ciucă a bătăilor în Orient este Statul Islamic – iar ăia care fac mișto de ei știu că, în cazul în care ajung prin apropierea vreunui adept al grupării, vor fi uciși fără drept de apel.

Unul dintre primele exemple a fost grupul ăsta kurd, care a făcut o parodie în care spune că toți jihadiștii sunt niște împuțiți, ușor retardați, care fut capre. În Baghdad se face și o emisiune dedicată ăstora, care începe cu ei povestindu-ți cum liderul grupării, Abu Bakr al-Baghdadi, a apărut dintr-un ou, iar părinții săi sunt diavolul și o evreică. Iar un grup de umoriști palestinieni a scos un filmuleț în care este vorba despre check-point-urile în care jihadiștii omoară oameni la întâmplare. Ambele filmulețe au în comun și un alt element, dincolo de miștoul față de Statul Islamic – obsesia omniprezenței israelienilor și teoriile conspirației că aceștia, împreună cu americanii, ar fi în spatele fiecărui rău din Orient, inclusiv a Statului Islamic.

Când vezi toată nebunia asta din Orient – o succesiune continuă de dictaturi și războaie încă dinainte de a se naște părinții noștri – și ajung pe la tine știri cu decapitări, oameni arși de vii, femei lapidate pentru adulter, orașe în care oamenilor le este interzis până și să asculte muzica, îți închipui că pe acolo este plin de căpiați cărora le lipsește cu desăvârșire simțul umorului. Există și d-ăștia, însă reprezintă o minoritate de care se face mișto, cum înaintea lor s-a făcut mișto de dictatori, chiar dacă în spatele ușilor închise și, chiar și acolo, în șoaptă.

Ca să îți faci o idee despre cât de prezent e umorul în Orient, este suficient să citești O mie și una de nopți , dar să uiți cheia în care le-au interpretat occidentalii, care au văzut în ele doar magia unor locuri îndepărtate și misterioase. Poveștile din O mie și una de nopți se spuneau în public, de către profesioniști – legendarii hakawati – cu mult înainte de a fi adunate în volum și ani de zile după aceasta. Publicul aștepta să fie distrat și amuzat, nu doar uimit, de hakawati, iar poveștile sunt îmbibate de umor, snoave, glume cu substrat sexual, critici mai mult sau mai puțin mascate ale establishmentului și de personaje de care oamenii râdeau, recunoscându-se pe ei înșiși și pe cei din jur.

Urmărește VICE pe Facebook:

Mai citește din săptămâna umorului:
Am făcut stand-up și în SUA și în România și îți pot spune de ce la noi nu e ca la ei
Întrebarea zilei: Care e cea mai mare farsă care ți s-a făcut de 1 aprilie?
Am stat o zi în redacția Times New Roman, ca să văd cum se nasc glumele care-l supără pe Mircea Badea
Prin ce rahaturi trebuie să treci ca să te faci comediant în România