Scriitoarea și activista Virgie Tovar a crescut ca o fata grasă care credea că trupul ei era ceva ce trebuia schimbat. De când a depășit acea minciună, a lucrat la a se asigura că nici alții nu o cred. Astăzi este o expertă în a deconstrui toxicitatatea culturii dietei, și învață oamenii cum să se dezvețe de obeziofobie și să se lupte cu judecățile morale asociate cu mâncarea. În noua sa carte, You Have the Right to Remain Fat – care apare în varianta de print la The Feminist Press pe 14 august – critică asta cu reflecții personale puternice. Citește mai jos un fragement din capitolul „In the Future, I’m Fat.”
Scriu anunțuri personale foarte bune. Știu că era anunțurilor a tot venit și plecat, dar mereu mi-a plăcut ideea că prima mea interacțiune cu cineva a fost una mai degrabă lingvistică decât vizuală. Pe tărâmul romanței digitale, limba este folosită într-un mod foarte pragmatic și e condusă de rezultate. Oamenii au tendința să se concentreze pe statistici, măsurători, dorințe, scopuri și hobby-uri. Anunțurile mele arată mai puțin ca niște liste și mai mult ca proclamații confesionale lungi. Toată distanța și suspiciunea pe care le exprim când ies la întâlniri sunt contrabalansate de natură intimă a ce am scris înainte de întâlnire.
Videos by VICE
Bărbații din San Francisco, din ce am descoperit eu, au tendința să fie foarte intrigați de anunțurile mele. Am observat că mi-am format o voce regională deoarece, când postez aceleași anunțuri în călătoriile mele, primesc adesea e-mailuri care îmi pun întrebări retorice precum „Ce e in neregulă cu tine?” Anunțurile mele spun nu numai unde stau și ce îmi place, dar și pasiunea mea pentu oje, iasomie și gardenii, tiramisu și cheesecake, diverse arome pe care le găsesc evocative pentru anumite vremuri, modul cum îmi arată fața dimineața – faptul că nu sunt capabilă de intimitate reală, dar mă implic foarte mult în intimitatea superficială și câștigată rapid, care poate fi numai între străini cărora le place ideea de a face sex unul cu celălalt, probabil, o dată.
De ani și ani, nu puteam să accept posibilitatea de a fi grasă pentru totdeauna.
Scrisesem un asemenea anunț în 2014 și am atras cu el un doctor foarte dornic. După ce am schimbat câteva e-mailuri, mi-a cerut „permisiunea” de a mă „urmări agresiv”. Părea un psihopat, așa că am fost interesată în mod natural. Am observat că bărbații în profesii tradiționale sunt sperioși în a spune exact ce fac. Deci nu am aflat decât în momentul când eram la un restaurant peruvian și ronțăiam la tentaculele micuțe și crocante de caracatiță, aproape de Haight când mi-a spus că era un „cercetător în obezitate”.
A continuat rapid prin a-mi spune că era un mare fan al muncii mele. Toată treaba era foarte confuză. Din fericire, mai mult decât conexiunea, ador un ciudat profund alienat care s-a uitat la videoclipurile mele de pe YouTube făcute în dormitor despre cum să transformi accente grădinărești în accesorii pentru păr sau cum să „curvărești” orice ținută numai cu foarfece și voința de a elibera pretenția de decență. Nu sunt exact sigură ce m-a ținut la acea întâlnire: poate pentru că nu eram îndeajuns de trează să văd ce reprezenta el, poate doream să-l scuz pentru că-i vedea ca anormali pe oamenii ca mine fiindcă și el era gras.
Avea o poveste interesantă. Mi-a spus că s-a identificat mereu ca un „om care mânca prea mult”. A spus că-i plăcea mult mâncarea, mânca frecvent și a fost mereu slab. Dintr-o dată, în jurul vârstei de 35 de ani, ceva cumva neașteptat s-a întâmplat. Comportamentul nu i s-a schimbat, dar din cauza unor motive pe care nu putea să le identifice a devenit de la un om slab la unul gras.
La întâlnire m-a întrebat „Nu ți-ar fi fost viața mai ușoară dacă erai slabă?”
Răspunsul la întrebarea asta e simplu: nu.
Viața nu mi-ar fi mai ușoară dacă aș fi slabă. Viața mi-ar fi mai ușoară dacă cultura asta nu ar fi obsedată să mă asuprească fiindcă sunt grasă. Soluția la o problemă precum bigotismul nu este să faci orice poți ca să te acomodezi cu bigotismul. Este de a scăpa de el.
În visurile pe care le am despre viitorul meu, sunt grasă. Acest lucru simplu a fost câștigat cu greu. Ani de zile, nu puteam să accept posibilitatea că voi fi grasă pentru totdeauna. Aveam internalizată obeziofobia atât de adânc încât credeam că viața mea nu merita trăită dacă nu urma să mă transform la un moment dat într-o persoană slabă. Nu credeam că meritam să am lucruri bune fiindcă eram grasă. Ca multe femei, aveam un dulap plin cu haine care nu mă încăpeau. Nu lăsam pe nimeni să mă fotografieze. Am tăiat pozele cu mine care au ieșit la suprafață. Această inabilitate de a te vedea în viitor este un produs al credinței că nu există loc pentru tine în cultura care te înconjoară. Viitorul, se pare, este foarte mult despre prezent.
Atracția culturii dietelor este o viață trăită în viitor. Viitorul este o irealitate închisă ermetic care nu are niciuna din limitele – sau potențialul pentru magie – prezentului. Prezentul este dezordonat, transpirat, plin de doruri, câteodată furie și tristețe. Prezentul deține trupul tău în toată imperfecțiunea care îl face real.
Viitorul reprezintă mai multe posibilități.
Obsesia cu viitorul meu slab a fost despre descărnare. A fost despre disocierea completă de mine însămi, de prezent și de corpul meu. În povestirea pe care am creat-o despre viitor, eu eram autorul vieții mele. Tânjeam profund să simt acea asumare, dar nu știam cum să o accesez pentru că am fost dărâmată emoțional atât de sever de o cultură care urăște grașii și femeile.
Am crezut că-mi puteam câștiga titlul de autor prin conformare. Nu puteam suporta realitatea în care trăiam. Așa că mi-am zburat sinele emoțional din prezent în alt timp. Era o vreme frumoasă plină de toate lucrurile pe care mi le doream cel mai mult, pe care credeam că nu le merit pentru că nu eram în corpul „bun”. Mi-am șters violent sinele autentic din poveste prin a-mi îndrepta mereu atenția spre un viitor anesteziat plin cu alți oameni care știau și ei cum să se conformeze cu succes. Nu m-am gândit la oamenii aceia ca fiind buni sau răi. Mă gândeam la ei ca fiind reali, iar la sinele meu gras ca la un spațiu intermediar pe care îl ocupam temporar. Am devenit complice cu ei în distrugerea trecutului meu și tot ce reprezenta eșecul meu: corpul nedisciplinat, lipsa grației mele feminine, inabilitatea de a fi îndeajuns de albă, furia mea, și inabilitatea de a mă asimila complet în cultura americană. Nu mă gândeam la ea așa atunci, dar ăsta era adevărul.
Am conceptualizat că în viitorul meu voi fi liberă fiindcă voi fi slabă, dar greșeam. În acel viitor pe care mi l-am imaginat, nu eram liberă. Departe de asta. Orice viitor care nu se bazează pe eradicarea asupririi și libertatea colectivă nu este un viitor demn de imaginat. În acel viitor pe care mi l-am creat nu mai eram subiectul obeziofobiei fiindcă eram slabă, dar nu am realizat că nu dispăruse obeziofobia. Nu mai eram eu. Fantezia și dorința de a avea un corp slab au devenit o modalitate de a face asurprirea care îmi frângea inima, mă frângea pe mine, mai tolerabilă. Nu mi-a dat prin cap că era ceva greșit cu ideea că oricine – mai ales o întreagă cultură – m-ar teroriza să cred că era ceva fundamental eronat cu mine și că trebuia să schimb asta. Nu m-am gândit niciodată că standardul de normalitate la care mă abonam era violent și mereu a fost așa. Credeam că pot să-mi câștig drumul în afara persecuției, dar realizez acum că nimic nu e mai departe de adevăr. Am pierdut legătura cu libertatea și dreptul meu de a trăi o viață liberă de asuprire. Pierdusem legătura cu faptul că acele lucruri erau un drept cu care m-am născut.
Nu poți să-ți câștigi libertatea prin conformare. Nu ai cum să-ți cumperi intrarea. Și putem să ne-o însușim numai când recunoaștem că este deja a noastră.
Articolul a apărut inițial pe VICE US.
