Dincolo de lumea birourilor din clădiri de sticlă, a cafelei de automat și a scaunelor rotative care ne îmbogățesc viețile de albinuțe cu program de la nouă la cinci, se află o alta, a slujbelor de care cei mai mulți fugim, cu șefi mai mult sau mai puțin capricioși, care te angajează fără CV, fără experiență, doar după cum se simt în ziua respectivă. Una dintre aceste mici galaxii este și cea a „servitorilor” de secol XXI, din casele boierilor moderni. Am fost fată-n casă, vreme de o săptămână, la un astfel de personaj și chestia asta m-a făcut să mă reîntorc la jobul meu de oameni normali cu un entuziasm sporit și chef de muncă.
MARȚI, 5 noiembrie. Din prima clipă în care trec pragul vilei din sticlă în care aveam să locuiesc vreme de o săptămână, mă simt ca Alice care pășește în vizuina iepurelui. Inima îmi sare o bătaie: în capul treptelor din lemn tronează o panteră neagră, imensă, din pluș, care păzește intrarea.
Videos by VICE
Ușa se deschide cu un scârțâit și în prag apare un bărbat scund, obez, care mă invită într-una dintre camere.
„Auu, ce mă doare”, se plânge bărbatul căruia aveam să ii spun don Gabriel, cred că din pricina izului de telenovelă în stilul Sclava Isaura, pe care îl capătă toată povestea.
Se așază în pat cu fundul spre mine și plasează strategic o sticlă de apă plată în dreptul spatelui. „Sticla asta nu e bună de nimic”, zice și o aruncă într-o parte. „Iartă-mă că stau cu spatele, dar nu pooot în altă poziție”, se plânge el.
„Nu-i nimic”, răspund și iau loc pe un scaun lângă patul în care proaspătul meu patron își petrece, după cum îmi povestește, fiecare zi din ultimele săptămâni, de când i s-a declanșat o criză de hernie de disc. Ne aflăm la al doilea etaj al clădirii în care locuiește, în living-ul din apartamentul lui și aflu că, undeva, la mansardă, trăiește mama vârstnică a lui don Gabriel – care ar avea nevoie de companie seara, îmi spune el.
Remunerația, pentru două ore petrecute în fiecare seară alături de mama sa, este echivalentul unui salariu minim pe economie.
„Ar mai fi un schepsis, totuși”, zice el. „Aș vrea ca în primele săptămâni să dormi aici. Mama are o sonerie și, dacă se trezește noaptea, te va suna pe tine. Soneria e pusă în camera ta, dar e bine, că în ultima lună nu s-a trezit deloc, deci vei putea dormi liniștită”, mă încurajează el.
Este prima ofertă concretă pe care o primesc după zile-n șir în care sondez, cu determinarea și speranța unui căutător de pepite, site-urile de anunțuri, doar-doar am să descopăr un job part-time.
Don Gabriel se mai foiește de câteva ori de pe o parte pe alta, după care strigă menajera: „Mariaaa!”.
Maria este o femeie la vreo 60 de ani, brunetă, cu părul tuns scurt și fața zbârcită mai rău ca o smochină uscată. Cu solicitudinea pe care, aveam să aflu, doar o menajeră o are față de stăpân, rămâne în picioare până ce „șefu’” îi dă voie să se așeze.
– Maria, fii atentă aici la mine, se stropșește șeful nostru. Fata asta nu o să facă mare lucru, doar stă cu mama. Da?
– Daaaaa, șefu’, aprobă ea. Cum să nu?
– Bun. Îi arăți toate cele, ce și cum. Da?
– Da.
– Bun. Acum închide geamul ăla, că mă ia curentul.
Ajunsesem la don Gabriel, cum l-am poreclit eu, în aceeași zi în care văzusem mai multe anunțuri pentru activitate seara. Voiam ceva care să-mi permită să socializez, ușurel, o experiență nouă. Gândindu-mă la cartierul de băbuțe în care am copilărit, mi-am imaginat că nu avea să-mi fie greu să ascult palavrele unei persoane în vârstă, la cafea. Așa că, dintre toate anunțurile posibile, mi-a surâs tocmai ăsta:
„Caut femeie de noapte pentru supraveghere persoană în vârstă, lucidă, comunicativă, fără probleme locomotorii, companie, zona Berzei, Cișmigiu, Gara de Nord, asigurăm condiții bune, salariu negociabil;”
Îmi închipuiam că ne vom uita împreună la televizor și vom croșeta sau ceva de genul, ca și cum aș adopta o bunicuță și, spre deosebire de un post de bonă care implică să ai ceva energie, ăsta mi-ar permite să mă odihnesc în fotoliu, în timp ce fac niște bani de buzunar. Simplu, nu?
Cu acest raționament – care mie mi se părea imbatabil – în minte, am ajuns la don Gabriel.
Urc cu Maria treptele până la mansardă, unde se odihnește mama șefului nostru sau, cum îi spune el, Coana Mare.
Coana Mare nu este o pensionară tipică, așa cum îmi imaginam eu, ci un soi de pisică aristocrată care își petrece bătrânețile încuiată în camera ei îngustă din mansardă, unde lumina artificială funcționează și pe timp de zi, fiindcă geamurile sunt acoperite cu o draperie neagră. Televizorul stă pornit fără sunet, pe România Tv, iar femeia poate citi doar burtiera. Deși suntem în casă, ea poartă o beretă roșie, pufoasă, la care stă prinsă o broșă mică, și un pulover elegant, roz.
Pe pereți sunt lipite o mulțime de instrucțiuni din care îmi dau seama că rutina ei zilnică începe dimineața, la șapte jumate, când sosește infirmiera care îi schimbă scutecele și îi dă primele pastile. Aceeași infirmieră îi dă micul dejun, o spală, o îmbracă și o machiază. Deși are peste 80 de ani și abia poate sta-n picioare, femeia ține să arate bine – așa că, zilnic, fata care vine dimineața îi unge obrajii cu cremă, o dă cu fond de ten, îi fardează sprâncenele, pleoapele și pomeții și încheie operațiunea cu un ruj roșu.
– Tu ești fata cea nouă?, mă întreabă cu sprânceana ei fardată ridicată.
– Eu sunt, zic, și mă așez.
– Da, bine că te-ai așezat, îmi spune, după ce făcusem deja asta. Maria, stai și tu jos!
– Nu stau, doamnă, stau bine în picioare.
– Bine. Maria, arată-i toate cele pe aici, te rog.
Maria deschide un sertar și îmi arată sticluța cu picături de valeriană pe care Coana Mare le ia seara, pentru somn. I le prepară exclusiv fiul ei, care nu dă voie altcuiva să se atingă de ele. Apoi, îmi indică sertarul cu medicamente – sunt patru și fiecare pastilă are rezervat un borcănaș din plastic, acoperit cu un capac roșu. Una dintre pastile trebuie să rămână în folia ei, care trebuie dusă la don Gabriel, care o desface și o pune el, cu mâna lui, în borcanul dedicat. Tot seara, femeia trebuie demachiată și folosește pentru asta dischete și un lapte Doina, de care nu mai văzusem de 20 de ani, de când îl folosea și mama.
Coanei Mari îi place să se plimbe seara prin mansardă, iar pentru asta trebuie asistată și ținută de mâini cât își târăște picioarele pe gresie. Nu reușește să bea apă de una singură, așa că cineva – în cazul de față, eu – trebuie să îi ofere cana cu apă și să fie atent la ritmul în care înghite, ca nu cumva să se înece sau să verse apă pe ea.
Ziua și-o petrece într-un fotoliu de lângă pat, iar seara este așezată pe patru perne de dimensiuni diferite, cu un rulou din lână așezat în dreptul spatelui, menit să îi țină coloana dreaptă. Ruloul e poreclit „Vasilică”, iar în dreptul patului sunt scrise alte instrucțiuni, printre care și „Pune-l pe Vasilică”. Din fișa postului meu fac parte toate aceste activități și alte câteva dintre care cea mai importantă, aveam să aflu, este pregătirea pentru seară a Coanei Mari.
Tresar dintr-o dată, când se aude un bâzâit și vocea lui don Gabriel răsună în cameră printr-un soi de walkie-talkie, fără ca el să fie fizic prezent.
– Maria, ne-am înțeles, nu o pui să măture și alte chestii!
– Da, șefu’.
O urmăresc îndeaproape pe Maria, în timp ce o demachiază și o pregătește de culcare pe femeie. Îmi spun că nu pare a fi mare lucru. După ce îi urăm noapte bună, menajera mă trage într-o parte și îmi șoptește: „Ia jobul ăsta, e un om conectat, cu relații, un om minunat. Nu fi fraieră”.
Apoi, mă conduce în camera mea – spațioasă, cu trei fotolii acoperite de pături care imită blana de zebră și cu un pat în același stil -, închide ușa și pleacă. De tavan atârnă nu mai puțin de trei candelabre, unul chiar deasupra patului, periculos de aproape de perne. Lângă pat se află un bar care îmi face cu ochiul, dar îmi amintesc de poveștile cu servitoare bețive pe care le mai auzeam când eram copil și mă abțin de la a desface vreuna dintre sticlele de șampanie așezate pe acolo. Adorm entuziastă, cu gândul că, iată, am găsit un job lejer, cu oameni de treabă.
MiIERCURI, 6 noiembrie. Ajung la don Gabriel în jurul orei 20. Mă ia imediat în primire.
– Eu ți-am zis că n-o să ai multe lucruri de făcut, dar aș vrea să stai pe lângă Maria, să te învețe mai multe chestii. Ok?
– Ok.
– Bun, astă-seară ai să înveți cum o schimbi. Hai, du-te, du-te!
Când mă întorc în mansardă, Coana Mare stă în picioare lângă pat, în vreme ce Maria îi dă scutecul jos. Menajera devenită infirmieră îmi arată întreaga operațiune și oftează greu la răstimpuri. Îi pune scutecul cel nou și o îmbracă în pantaloni, după care mă roagă să o plimb. Mergem cu pași mărunți până la fereastră și înapoi. Coana Mare spune că a obosit după câțiva pași.
– Acum mă demachiezi, mă informează.
Deschid unul dintre sertarele de lângă patul ei, găsesc un lapte Doina și dischete demachiante.
– Pune mult lapte, că așa îmi place mie.
Mă uit la tenul ei, mai luminos decât al Mariei, iar ea pare că-mi ghicește gândurile.
– Eh, nu-i așa că arăt mai bine ca ea?
– Da, așa e.
Pare mulțumită de răspuns, dar nu apuc bine să-i șterg fondul de ten, că îmi ia mâna și mă oprește.
– Ascultă la mine: începi întotdeauna de la frunte, da? Nu e treabă grea, dar văd că trebuie să te învăț.
– Coană Mare, s-a întâmplat ceva? Răsună și vocea lui don Gabriel din walkie-talkie.
– Fata asta nu știe să mă demachieze.
– Aaah, păi, învățați acolo! Ascultă bine la mama, da?
– Da.
O demachiez conform indicațiilor, merg să arunc dischetele și, când mă întorc, mă așez.
– Laptele de unde l-ai luat?
– Din ser…
Nu apuc să răspund, că-mi dau seama ce vrea să spună. Să așez laptele înapoi la locul lui. Mă execut rapid.
– Nu prea știi ce trebuie făcut, nu?
– Mnu prea, recunosc.
– Lasă că înveți, îmi zice ea, fără prea multă convingere.
Seara trece fără prea mari incidente, dar, de data asta, când mă pun în pat și mă acopăr cu pătura cu imprimeu de zebră mă gândesc că tare mi-ar plăcea să fiu la mine în pat, să deschid frigiderul și să mănânc ceva în mijlocul patului. Adorm, cu gândul la apartamentul meu.
JOI, 7 noiembrie. Când ajung în vila de sticlă, don Gabriel mă convoacă la el.
– De astăzi, veți face exerciții pentru așezarea patului. Dacă pernele nu sunt așezate bine, ea va dormi prost, așa că va trebui să înveți.
– Am înțeles.
– Bun.
Don Gabriel își aprinde o țigară și mă roagă să îi aduc o felie de pâine cu brânză. Pe drumul spre frigider, mă întâmpină Maria. Mă ia cu ea în bucătărie și începe să deschidă toate dulapurile.
– Castroanele galbene sunt ale domnului. Castroanele portocalii sunt ale doamnei. Să nu le încurci! Tacâmurile sunt, de asemenea, separate. El mănâncă doar pâine prăjită, ea nu mănâncă niciodată așa.
Deschide frigiderul.
– Raftul de sus e al lui. Raftul de jos e al ei.
Îmi întinde brânza ambalată și o felie de pâine prăjită.
– Du-i așa, că își taie el cât îi trebuie.
Apoi, se repede la walkie-talkie.
– Șefu’, aveți cuțit?
– Am, am. Hai, mai repede, cu brânza aia!
– O trimit pe fată.
– Cobor scările cu brânza și pâinea și, când ajung în dormitorul lui don Gabriel, îl văd cu ochii bulbucați și o venă pulsând pe frunte.
– Măi, fată! Ce mama dracului faci?!
– Ce fac?
– Păi, brânza e desfăcută la un capăt! Tâmpita dracului!
Simt cum i se urcă sângele la cap și îmi vine să arunc brânza și să plec, dar mă gândesc că nu ar fi prea matur din partea mea.
– Nu vorbiți așa, nu am observat.
– Păi, treaba ta e să observi! To-tul! Acum cu ce șterg?
– Mă uit în jur după un șervețel și i-l întind.
– Măi, fată! Tu ștergi, nu eu! Cine pe cine plătește?
– Mă holbez la șervețel și, după un moment de gândire, șterg parchetul. Rămân cu șervețelul în mână, mă gândesc că poate își cere scuze, dar aveam ceva de așteptat.
– Ce-ai rămas așa? Du-te și aruncă-l, după televizor! E un coș de gunoi acolo. Hai, hai!
Arunc șervețelul și plec din cameră. Îmi dau acum seama că jobul ăsta nu e tocmai floare la ureche și că nu s-au schimbat prea multe de la 1800 încoace, când boierii își luau oameni în casă.
VINERI, 8 noiembrie. Sunt încă destul de supărată pentru că don Gabriel m-a jignit, dar astăzi îl găsesc în toane bune. Aparent, fiecare zi de acum înainte va fi o necunoscută, în funcție de capriciile noului meu șef. Mă roagă să petrec cu el ceva timp, în vreme ce îmi povestește despre fostele lui neveste – care, menționează – au dormit în același pat în care dorm eu și de care a divorțat destul de rapid. Toate cântărețe, dar nu le dă numele.
– Erau niște cântărețe celebre, nu așa. Vrei să-mi vezi mașinile?
Scoate telefonul și îmi arată fotografii cu un Jeep, o mașină de epocă și una decapotabilă. Într-una dintre ele se află el și Coana Mare, în dreapta lui. Poartă o pălărie cu boruri largi și ochelari de soare cu lentile negre.
– Ei, vezi? Ce elegantă era? Parcă e din filme, nu? Hai să-ți arăt ce melodie i-am compus!
Mă aștept să scoată vreo chitară de sub pat, dar mă înșel. Don Gabriel, ca orice om cu bani care se respectă, și-a înregistrat câteva videoclipuri și le-a urcat pe YouTube. Într-unul dintre ele e chiar el acum zece ani, cu cioc, cântând – spune el – o combinație între doină și romanță. Pe fundal apar fotografii cu maică-sa.
– Deci, erau două melodii. Eu am luat linia melodică de la romanță și am luat și linia melodică de la doină și le-am unit. Și a ieșit această melodie despre mama.
Ochii i se înlăcrimează. Mă gândesc că e, totuși, un om bun. Cel puțin, asta sunt învățate femeile, nu? Că un bărbat care își iubește mama e un om bun. Sau, cel puțin, că e un indiciu referitor la felul în care se comportă cu femeile. Doar că eu și don Gabriel nu suntem căsătoriți, iar comportamentul lui față de menajeră nu pot să zic că m-a dat pe spate.
Când ajung în cameră, Maria îmi predă ștafeta.
– Mă duc să fumez o țigară, că nu mai pot.
– Iar te duci? O interoghează Coana Mare.
– Păi, n-am mai fumat de la patru. E opt acum!
– Păi și cu cine mă lași?
– Cu fata!
Coana Mare mă măsoară din cap până-n picioare, de parcă atunci m-ar vedea pentru prima dată.
– Cum v-a fost ziua? Încerc eu să fac conversație.
– Ca dracu’, cum să fie.
Rămânem în tăcere.
SÂMBĂTĂ, 9 noiembrie. E pentru prima dată, cred, când lucrez sâmbătă seara și nu pot să nu oftez când îmi părăsesc apartamentul. Parcă, de când nu mai dorm acasă, a devenit foarte ispititor patul meu acoperit de lenjerie cu flamingo roz. Mă gândesc că nu o să cumpăr în viața mea animal print ca să-mi decorez interiorul și, deși n-am mai ieșit în oraș de luni de zile, sâmbăta seara, azi parcă am chef. Se vede treaba că înainte nu-mi apreciam deloc timpul liber. În plus, deși am baia mea la don Gabriel, e dotată doar cu duș, nu și cu o cadă, ceea ce, dintr-o dată îmi dau seama, îmi provoacă un chef nebun de a lâncezi în cadă câteva ore.
Când ajung, Maria mă întâmpină cu mâinile-n șold.
– Azi a zis șefu’ că începem antrenamentele.
– Pentru?
– Păi, să vedem cum te descurci cu așezatu-n pat și aranjatu’ pernelor.
– Bine.
– O să facem un mic exercițiu de probă.
Dar Coana Mare n-are chef să se mute din fotoliu pe pat, ca să fie urcată.
– Coană Mare! Urlă don Gabriel prin walkie-talkie. Fă exercițiul!
Ea întinde mâinile ca să o prind și să o ridic.
– Când o ridici, proptești un picior în fața tălpilor ei, ca să nu alunece.
– O ridic din fotoliu, dar e mai grea decât m-am așteptat și mă dezechilibrez puțin.
– Ai grijă, că ne vede pe cameră, susură Maria.
– Mă uit în jur după o cameră și o zăresc montată într-unul dintre colțurile camerei.
– Maria, dă-te la o parte, să văd și eu cum se descurcă! Nu văd nimic de spatele tău! Strigă don Gabriel.
– Ți-am zis eu, îmi șoptește menajera.
Coana Mare și cu mine ne îndreptăm spre pat. Se așază cu fundul pe marginea patului.
– Acum, recită el instrucțiunile, o iei de ambele picioare, dar doar de glezne, că nu suportă să fie atinsă în rest, și i le urci în pat.
Fac ce mi s-a spus, dar mă cam îngrijorez când văd că are coloana strâmbă.
– Acum îi bagi mâna sub cap și îi îndrepți coloana.
Îi bag mâna sub cap și îi îndrept coloana.
– Ai perna mică și pe Vasilică lângă tine?
– Mă uit după perna mică și după ruloul din material textil despre care vorbește. Maria mi le întinde repede, ca și cum ar comite o infracțiune.
– Maria, stai deoparte!
Maria sare ca arsă într-o parte și îmi șoptește „instrucțiunile”.
Pun un genunchi pe pat, fiindcă am senzația că așa îmi mențin mai bine echilibrul, dar don Gabriel nu e de acord.
– Ia genunchiul de pe pat! Acum, ridic-o!
Îi petrec o mână pe sub braț și una pe după cap și mă opintesc s-o ridic. Abia o mișc câțiva milimetri.
– Ai reușit din prima?
– Nu.
– Hai, înc-o dată!
Repet operațiunea și, de data asta, reușesc să o așez pe pernă. După ce o așez, o ridic din nou încă puțin cât să i-l bag pe Vasilică sub spate, dar și aici am instrucțiuni speciale.
– Pune-l cât să fie sub perna mare, da?
– Da.
– Hai, că suntem ca la centrala nucleară aici cu instrucțiunile! Unde e perna mică?
Iau și perna mică și i-o așez sub spate.
– E bine, Coană Mare? Răcnește don Gabriel.
– Nu prea.
Mai încercăm și seara.
Maria vine lângă mine și îmi șoptește conspirativ: „Baba n-a fost mulțumită, dar tu ai pus-o bine. Însă prinde-ți mâinile pe la spatele ei, ca să ai mai multă forță.”
– Maria! Strigă don Gabriel. Stai aici până învață, da?
– Daaa, șefu’, răspunde ea, deloc fericită.
Duminică, 10 noiembrie. Deși e duminică și aș putea sta acasă, merg totuși la „serviciu”, după ce sunt anunțată că duminicile se plătesc mai bine. Fiecare flamingo roz de pe lenjeria mea de pat pare că mă imploră să nu fac asta, dar, acum că am intrat în horă, trebuie să joc.
Când ajung, găsesc o Maria bolnavă, cu dureri de rinichi, care abia se poate mișca. Cu toate astea, Coana Mare și don Gabriel o cheamă la ei când unul, când celălalt, fără menajamente. Ei îi scapă la răstimpuri câte o înjurătură.
De data asta, don Gabriel mă cheamă în dormitorul lui, nu în living-ul în care mă primise în fiecare zi de până acum. Când intru, observ două ecrane mari. Unul dintre ele e deschis pe Antena 3, la rezultatul votului, iar celălalt îi arată în timp real tot ce se petrece în cameră. Sunetul e pornit și îmi dau seama că aude perfect orice vorbim.
– Am camere peste tot, îmi spune el, mândru. Azi, când faci exercițiul cu maică-mea, îți dictez eu cum se face, da?
– Da…
– Bun.
Plec, uitându-mă după camere în stânga și în dreapta și, dintr-o dată, mă lovește o idee în moalele capului: dacă am și eu una instalată în camera în care dorm? Mă gândesc să-l întreb. Cu ideea asta în minte, îmi reiau rutina, câtă vreme Coana Mare mă ceartă din nou că nu o demachiez cum trebuie. Apoi, îi duc lui don Gabriel sticluța cu picături de valeriană, ca să prepare amestecul pentru somnul maică-sii. Iau cu mine cana de plastic cu tinctura, dar uit recipientul.
– Ai uitat sticluțaaa! Păi, ce dracu’ facem? Hai jos să o iei.
Maria, deși acuză dureri grave de spate, se repede jos după sticluță și îmi face semn să rămân sus. Vine și cu o listă de instrucțiuni pentru mine, în care e detaliat tot ce am de făcut – aranjatul pastilelor, preparatul picăturilor împreună cu don Gabriel, aranjatul patului, plimbarea de seară, demachierea, aranjarea draperiilor într-un fel anume, chiar și stinsul televizorului și aprinderea lămpii de veghe sunt trecute pe lista pe care Maria o lipește de perete.
– Toate avem liste așa, ca să nu uităm ce avem de făcut, îmi zice ea.
În seara asta, exercițiul cu urcatul în pat merge mai ușor. Reușesc să o ridic, dar din greșeală îi pun mâna pe coapsă.
– Nuuuu pe coapsă! Ce ți-am zis eu ție? Niciodată nu o atingem, ca să nu i se spargă vreun vas de sânge! E foarte sensibilă!
Coana Mare mă privește cu reproș și Maria, care între timp pare că s-a săturat să stea să îmi explice, stă deoparte.
După ce o urc în pat și îi aranjez pernele, trebuie să netezesc pătura la dungă, dar, orice aș face, Coana Mare nu e mulțumită.
– Mai încoace. Mai încolo. Mai la dungă. Dar să nu depășească marginea patului, că după aia nu o mai pot trage pe mine, fiindcă punem o masă lipită de pat.
Intru într-o stare de surescitare, mă grăbesc, ea comentează în timpul procesului, iar el țipă prin walkie-talkie. Îi iau o sticlă cu apă, o desfac doar cât să se poate înlătura dopul cu ușurință și o așez pe pat. Ea o ridică, dă să o deschidă, dar îmi spune că e prea înfiletată.
– Trebuie să o deschid foarte ușor, mă înțelegi?
Cât am urcat-o în pat și am făcut toate operațiunile, aproape că am transpirat. Mă șterg cu mâneca pe frunte și deschid capacul. Apoi, aduc masa din hol ca să o lipesc de pat, să nu cadă femeia în somn, observând – pentru prima dată – același imprimeu de zebră și pe masă. Ceva îmi spune că o să mi se aplece data viitoare când am să văd o zebră-n carne și oase. Așez și un scaun în dreptul patului, dar Coana Mare e nemulțumită.
– Ei, cum a fost? Întreagă el prin walkie-talkie.
– Nu mi-a plăcut de nicio culoare. Nu se pricepe fata asta să mă așeze pe pernă și mă doare și brațul, zice ea.
– Hai că nu te doare așa de tare, intervine Maria.
– Ba da, mă doare! Vreau să rămâi tu, Maria! Zice Coana Mare.
– Păi, cât să rămân și eu, măi, doamnă? Am și eu un nepoțel acasă, vreau să plec la opt serile.
Coana Mare nu mai zice nimic. Ea nu are nepoți și ceva îmi spune că, și dacă ar avea, nu i-ar tolera prea mult prin preajma ei. Seara se încheie cu mine în camera lui don Gabriel ascultându-i monologul despre maică-sa.
Merg la culcare cam deprimată, fiindcă am senzația că, orice aș face, în fiecare zi unul dintre ei e nemulțumit. Am, totuși, un sentiment de profundă recunoștință pentru șefii de la jobul meu real, pe care îmi vine să-i sun și să le spun că îi iubesc. Don Gabriel spune că nu are instalată o cameră de supraveghere și în camera în care dorm eu, dar nu sunt foarte sigură dacă să îl cred sau nu pe cuvânt, mai ales după ce îmi povestește cum și-a prins o fostă menajeră la furat – cu o cameră minusculă, pe care ea nu o observase, instalată pe furiș.
– Nu-s bolnav, să te urmăresc cum te schimbi, cum ieși de la duș și chestii de-astea, insistă el.
LUNI, 11 noiembrie. Maria este din ce în ce mai bolnavă, iar don Gabriel i-a ordonat să nu mă mai ajute cu absolut nimic, așa că exercițiul din seara asta este: prefăceți-vă că Maria nu există. Coana Mare e tare supărată pe noua situație și pare că nu înțelege, o cheamă întruna pe Maria, care dă cu mopul prin bucătărie.
– Mariaaaaaaa!
– Ești cu fata! Stai cu ea acolo!
– Dar vreau să mă plimb!
– Plimbă-te cu ea!
– Haideți să ne plimbăm, intervin și eu.
– Nu vreau cu tine, că nu știi să mă plimbi.
– Mamă, urlă și don Gabriel. Plimbă-te cu fata!
O ridic în cele din urmă și facem câțiva pași prin cameră, iar ea se îndreaptă spre bucătărie.
– Aici erai, Maria, zice.
– Doamnă, v-am zis că nu pot acum.
– Mda…
Când facem din nou exercițiul cu urcatul în pat, Coana Mare comentează la fiecare pas, nemulțumită.
– Nu mi-ai așezat perna bine. Nici cuvertura nu stă bine. Și eu stau prost. Gabriel! Nu vreau să îmi mai aranjeze ea patul!
– Dar pentru asta am chemat-o, mamă!
– Nu, să vină Maria!
– Nu se poate, domnule!
– Dar nu-mi place!
Coana Mare stă în mijlocul patului, pe teancul ei de perne așezate la dungă, îmbufnată toată. Eu mă întreb, la cât de grea e, dacă nu risc, de asemenea, o hernie de disc. După ce o așez, fără ca ea să îmi dea vreun feedback câtuși de puțin pozitiv, o dau jos din pat și o pun din nou pe fotoliu, ca pe o păpușă mare pe care o manevrezi cum vrei. O păpușă programată să bombăne întruna.
– Vezi că șefu’ se uită întruna pe cameră și ascultă tot ce vorbim, așa că ai grijă, îmi zice Maria.
– Ok.
Coana Mare mă întreagă, arțăgoasă:
– Ce te uiți așa la mine? Am ceva pe față?
– Ah, nu. Așa mă uit eu la oameni, răspund și zâmbesc.
Fața ei rămâne imobilă. Într-o săptămână de când sunt aici, nici că am văzut-o vreodată zâmbind.
– Nu știi să te porți, îmi spune. Sluga nu se uită așa la stăpâni.
– Poftim?
– Asta… „menajeră” am vrut să zic.
– …
Ies din camera ei și merg pe terasă să fumez o țigară. Îmi trec prin minte imagini din ultima săptămână și le compar cu ce îmi închipuiam eu când am sosit. Îmi dă cu virgulă, mai ales când îmi amintesc că în primele zile fusesem jignită. Decid să plec, dar nu din seara asta, ci din ziua următoare.
Îi scriu unui prieten că e ultima seară când dorm în camera cu imprimeu de zebră și candelabre, iar el râde de mine și mă numește sclava Isaura.
A doua zi, dimineața, îl anunț pe don Gabriel care, neafectat, pune mâna pe telefon și sună următoarea persoană interesată.
– Bine, bine. Pa-pa. Trage ușa bine după tine când pleci.
Coana Mare pare ușurată. Maria pare deprimată.
– Acum va trebui să stau și cu cea care vine în locul tău.
– Îmi pare rău, îi zic. Nu e pentru mine.
– Ei, asta e. Nu toți suntem făcuți pentru asta.
Arunc o ultimă privire spre pantera din pluș în vreme ce cobor scările și iau o cafea de la primul automat care-mi iese în cale. Are gust de libertate.
Editor: Ioana Moldoveanu
