Peste trei sute de persoane au participat sâmbătă, în București, la Marşul Oraş (accesibil pentru oameni), între Piața Universității și Victoriei. Cum drepturile de pieton îmi sunt încălcate zilnic, m-am alăturat persoanelor cu dizabilități, care cer acces în instituții și în mijloacele de transport, mamelor cu cărucioare care vor borduri mai puțin înalte, bicicliștilor care vor piste și pietonilor care vor trotuare fără mașini. Dacă adaug la asta şi că avem a doua cea mai poluată capitală din UE, cred că astfel de mitinguri ar trebui să existe săptămânal.
Persoanele cu dizabilităţi au mers în fruntea protestatarilor şi au scandat „Oprescu nu uita, capitala nu-i a ta!” și „Ignoranta voastră, condamnarea noastră!”.Am stat de vorbă cu câţiva,ca să aflu ce soluții văd ei pentru un București circulabil.
Videos by VICE
VICE: Ce înseamnă„Fără bordură”?
Este sloganul care defineşte marşul. Un oraş accesibil este unul fără borduri, în care să putem circula toţi. Aşa cum cere standardul, care este în vigoare, dar nu se respectă, bordurile trebuie să fie de maximum doi centimetri. Mai puţin de cinci la sută dintre cele din capitală respectă asta.
Eu sunt agresată zilnic de şoferi.
Agresivitatea şoferilor există pentru că oraşul a fost conceput pentru ei. Şi eu sunt şofer, dar când cobor din maşină, devin pieton.
Există zone mai prietenoase cu persoanele cu dizabilităţi?
Foarte puţine. Oraşul a fost accesibilizat haotic, fără un plan. Degeaba poţi să traversezi o bordură, dacă în capătul celălalt te aşteaptă alta pe care nu o poţi traversa.
De ce v-aţi îmbrăcat ieri în super-erou şi aţi mers cu metroul?
A fost un mod haios de a protesta, de a arăta că toţi putem fi eroii oraşului, dacă facem ceva ca lucrurile să se îndrepte. Deocamdată suntem prea puţini. Dacă într-o zi o sută de mii de bucureşteni s-ar aduna în stradă, ar spune ce vor pentru oraşul lor şi nu ar mai plăti taxe şi impozite până când cererile nu ar fi rezolvate, am câştiga mult mai mult.
Ionuț tocmai venise de la Turneul Internaţional din Croaţia pentru tenis în scaun rulant.
VICE: Te descurci singur prin București?
Da, merg singur mai peste tot, dar sunt unele rampe pe care nu le pot urca. Acolo aş avea nevoie de ajutor.
Îţi aminteşti un moment penibil?
Sunt multe. Recent mi-am luat bilet la concertul Hugh Laurie şi când am vrut să ajung la locul meu, nu aveam cum să urc cele cinci-şase trepte de la intrare. Le-am spus organizatorilor că sunt persoană cu nevoi speciale, dar nu s-a putut face nimic pentru a remedia situaţia. Până la urmă am reuşit să ajung, dar nu la locul pentru care aveam bilet.
Cum ai reuşit să urci acele trepte?
Din fericire, eu am o dizabilitate care-mi permite cât de cât să mă mişc, aşa că m-am dat jos şi am urcat treptele. Mă pot lovi la picioare, care sunt destul de sensibile, dar în cazuri extreme ca acesta pot face un efort, nu a fost o problemă prea mare.
Crezi că primarul iubeşte mai mult şoferii decât pietonii?
Nu ştiu pe cine iubeşte primarul, dar nici şoferii nu sunt educaţi să fie prietenoşi cu pietonii. Parchează pe trotuar, pe treceri de pietoni. Uneori trebuie să ocolesc foarte multe maşini ca să pot să traversez.
Crezi că a fost eficientă campania „Ai parcat ca un bou”?
Da, dar mie mi s-a întâmplat să-mi văd maşina pe acel site, pentru că parcasem pe locul persoanelor cu dizabilităţi, iar cel care a făcut fotografia nu a fost în stare să verifice însemnele care i-ar fi arătat că eu sunt o astfel de persoană.
Preşedintele ONG-ului Totul pentru Tine, care se ocupă de integrarea în viaţa socială a persoanelor cu handicap
VICE: Există în Bucureşti locuri prietenoase pentru persoanele cu handicap?
Mai sunt, mai mult parcurile. Problema noastră cea mai mare este în instituţii, unde nu avem acces. mergem la un ghişeu, funcţionarii nu se ridică, să ne poată vedea şi să putem vorbi sau ghişeul este prea înalt. Noi, cei activi, ne descurcăm să circulăm prin oraş, dar sunt mulţi oameni care nu pot ieşi din casă.
Cum vă doriți să arate oraşul?
Să nu existe borduri la trecerile de pietoni, să avem lifturi în instituţii şi măcar o sală de sport amenajată. Acum, dacă vreau să mă duc să înot, trebuie să mai iau cu mine doi-trei oameni, să mă urce scările.
VICE: De ce eşti în cărucior?
M-am născut cu o malformaţie congenitală, un picior mai scurt şi au apărut tot felul de alte diagnostice, la genunchi şi la gleznă. Am făcut vreo douăzeci de operaţii, iar acum am o tijă în picior. Sper să mă fac bine. Am avut o viaţă relativ normală până acum, pentru că m-a ajutat familia. Am reuşit să merg în cârje. Dacă eşti puternic mental, treci peste orice.
Ai însoţitor?
Mama. Este plătită cu șase sute de lei, plus 84, alocaţia mea. Ne ajung să plătim banii de benzină până la şcoală şi înapoi. Operaţiile, tratamentele şi aparatele sunt foarte scumpe. Ne descurcăm cum putem, dar e nevoie de mult noroc.
Cum te descurci la şcoală?
De când m-am operat şi nu mai pot să merg din cauza aparatului, nu m-am mai dus. Nu avem rampă. Sunt puţine licee care au. Trebuie să merg cu mama până în bancă. Să nu mai vorbesc de mentalitatea copiilor. Ştim toţi că orice nu e normal, e dat la o parte.
VICE: Ce afecţiune are băieţelul dumneavoastră?
O malformaţie a coloanei care i-a afectat jumătatea inferioară a corpului.
Ce probleme întâmpinaţi în circulaţie?
Mersul pe trotuar este incredibil de anevoios. Lumea nu este foarte receptivă la chestii de genul „Am nevoie de ajutor să-l urc pe bordură sau într-un mijloc de transport în comun”, şoferii din RATB fug când văd în staţie o persoană cu dizabilităţi. Dacă urcăm, ne ajută doar pasagerii, nu şi şoferul. Bordurile sunt foarte înalte, nu există porţiuni care să simuleze o rampă, să poţi coborî, sunt multe maşini parcate pe trotuar.
În afară de acest miting, la ce acţiuni aţi mai participat?
În acest moment există un proiect de lege privind drepturile copiilor cu dizabilităţi şi vizează accesul acestora la învăţământ. Am luat parte la mai multe întruniri la Palatul Copiilor, am semnat pentru acest proiect de lege, pentru că e important să fie integraţi în învăţământul de masă şi nu izolaţi, nici trataţi la grămadă, deoarece fiecare dizabilitate are specificul ei.
Ce le-aţi spune şoferilor care parchează ilegal?
Le-aş zgâria maşina şi aş scrie „Respect pentru dizabilitate”, dacă aş avea libertatea de a distruge bunul altuia. Le-aş spune că şi ei ar putea ajunge într-un scaun cu rotile, să se gândească mai bine atunci când împiedică circulaţia.
VICE: De când ai această problemă?
Sunt în scaun de doi ani. Am avut un accident, plonjon în apă şi mi-am fracturat coloana cervicală. Nu pot să-mi mişc piciorul stâng şi degetele de la mâna stângă.
Ai însoţitor?
Da. Îmi este greu când mă îmbrac, când mănânc, nu prea pot să stau în şezut nesprijinit.Locuiesc la casă, în Ilfov. Este un mare avantaj, faţă de cei care stau la bloc şi nu au lift şi nici rampă.
Ai avut probleme în circulaţie?
Prin oraş am mers mai mult cu taxiul, dar şoferii ne evită. La fel şi cei de pe autobuze, nu coboară rampa sau închid uşa când trebuie să urcăm.
În afară de mitingul de astăzi, ce demersuri ai mai făcut pentru a îmbunătăţi situaţia celor cu dizabilităţi?
Ne întâlnim mai mulţi în diverse locuri publice, facem şedinţe în care ne spunem punctul de vedere, vorbim ca şi cum am fi în familie.
VICE: Ce boală are Vlad?
Tetrapareză spastică. Nu poate să meargă, să stea în picioare sau să facă alte activităţi care pentru noi sunt fireşti.
Are însoțitor?
Da, plătit de stat cu patru sute de lei. Dar avem nevoie de cineva care să ne ajute, pentru ca noi să mergem la muncă şi să susţinem recuperarea lui care costă foarte mult. Vă daţi seama că nu vine nimeni să stea doar pentru banii ăştia. El are dreptul la două săptămâni gratuite într-o clinică de recuperare, dar are nevoie de asta în fiecare zi. Vine un kinetoterapeut acasă şi lucrează cu el.
Cum ar trebui să arate Bucureştiul?
Ca multe alte oraşe din Europa, de unde am putea să ne inspirăm. Am văzut că a început acest proces, prin accesibilizarea metroului, sunt autobuze dotate cu rampă, dar mai avem de schimbat şi mentalităţi. Degeaba există astfel de autobuze, dacă şoferii nu vor să te ajute să cobori rampa, alţii opresc aiurea, chiar dacă le spui unde vrei să cobori. Instituţiile publice au început să pună nişte lifturi speciale, dar sunt încuiate, ca să nu se strice, iar cheia este la un director care stă într-un birou şi nu ai cum să-l anunţi. Mai sunt rampe în unghi de 45 de grade, pe care nu ai cum să urci sau să le cobori.
VICE: De ce sunteţi în cărucior?
Am distrofie musculară progresivă de la 16 ani, o boală pentru care nu s-a găsit remediu. Suntem trataţi ca lumea a doua, jumătăţi de oameni, nu ne ia nimeni în considerare.
Aţi renunţat vreodată să ajungeţi undeva din cauză că nu aţi putut să vă deplasaţi?
De n ori. Dacă nu este cineva cu mine, nu am cum să plec. Chiar dacă este cel mai important lucru, trebuie să renunţ. Am mare noroc că stau la casă. Cei care stau la bloc sunt condamnaţi de tot.
Cum e când traversaţi?
Dacă dau de o bordură, e cea mai mare prăpastie. Când cerem ajutorul, unii ne ajută, alţii nu. Se vede pe chipurile lor că fiecare e preocupat de problemele personale.
Aţi vrea să-i transmiteţi ceva primarului Oprescu?
Multe, dar mă opresc doar la asta: Să nu aibă vreodată pe cineva în familie ca noi! Probabil că doar dacă ar fi la putere un om cu astfel de probleme, s-ar face ceva ca să ne uşureze viaţa.
El se pregăteşte pentru triatlon: înot, ciclism şi alergare.
VICE: Cum te descurci singur?
Mă descurc, dar nu pot face totul singur, mai am nevoie şi de ajutor. Am măduva secţionată, de la un nivel foarte înalt,ceea ce mă face destul de imobil.
Statul îţi oferă însoţitor?
Da, îmi oferă multe, de-asta am şi venit astăzi. Să-i dau banii înapoi. Am o indemnizaţie vai de capul ei, 293 de lei, cam cât o jumătate de plin de benzină, iar pentru însoţitor, în jur de șase sute.
Îţi ajung?
Aş vrea douăzeci de mii de euro pe lună, o casă şi maşină la dispoziţie.
S-a făcut ceva la tine în sector pentru persoanele cu dizabilităţi?
Locuiesc în sectorul 1, cel mai tare. Înţeleg că se fură pentru fiecare investiţie, dar puteau să facă ceva şi pentru noi. Aceleaşi borduri, aceleaşi rampe înalte. Mi-am rupt câteva cărucioare şi am căzut de mai multe ori.
Cum au reacţionat oamenii?
În general lumea nu reacţionează, te lasă să vezi ce se întâmplă. A trebuit să mă rog de doi-trei să mă ajute să mă pun în căruţ. Lumea se uita pe lângă mine, nu ştiu de ce. Poate am eu aşteptări prea mari. Am întâlnit însă şi oameni care îţi oferă ajutorul fără să-l ceri.
Ce i-ai transmite primarului Oprescu?
Că într-un spital ca Sf. Ioan rampa se poate urca doar în picioare sau cu chingă de alpinist. I-aş mai zice multe, dar ştiu că oricum face doar ce vrea el, ca un copil căpos.
În concluzie, bucureştenii, în goana lor atât de importantă, nu prea au chef de persoanele cu dizabilităţi, iar primarii care îi reprezintă, nici atât. Sunt convinsă că cei care au venit aici vor lupta în continuare pentru drepturile lor, dar au nevoie şi de ajutorul nostru, al celor care avem două mâini şi două picioare.
