M-am plimbat cu trotinetele gratuite ale Primăriei din Timișoara și am văzut viitorul

Ce faci, ca legiuitor al Timișoarei, când vine a patra revoluție industrială peste tine? Din cauza trecutului său, ai fi zis că Robu va respinge toate formele de transport alternativ. Greșit! De lunea trecută, trăiesc în primul oraș românesc care oferă cetățenilor un serviciu gratuit de e-trotinete.

Și-n caz că nu știi, e-trotinetă înseamnă trotinetă electrică, tataie. Practic, Primăria Municipiului Timișoara (PMT) a decis ca STPT (societatea locală de transport public) să cumpere câteva bucăți și să le dea oamenilor să se joace.

Plusurile e-trotinetelor sunt că se încarcă relativ rapid, nu emit noxe și te duc până la 30 de kilometri cam oriunde poți ajunge și cu-o mașină. Minusurile ar fi că România n-are infrastructură pentru biciclete (așa că ce să mai vorbim de trotinete), că depinzi de punctele lor de încărcare (în Timișoara doar trei momentan, cam în aceeași zonă) și trebuie să ai un sistem bun de ridicare-parcare, care să minimizeze șansele de deteriorare. Dacă PMT desfășoară licitațiile conform planurilor, anul ăsta se vor mai inaugura câteva stații și se vor mai achiziționa o sută de trotinete.

Cât din curentul ăsta e o idee care va revoluționa transportul în comun? Cât e doar hype-ul pe care-l creează noii jucători din domeniu (vezi Uber), ca să facă rost de acționari? Și, până la urmă, sunt ele practice?

Habar n-am. Așa că m-am dus să le-ncerc.

STPT a cumpărat trotinetele de la firma E-TWOW (se citește „e-two” și știu că n-are sens), cu sediul european în Craiova. Conform presei locale, E-TWOW-urile Primăriei au fost ridicate de o mie de ori de la inaugurare până pe 4 aprilie. Iar miercurea trecută, vreo 850 de oameni aveau TroTM (aplicația care-ți dă acces la ele) pe telefoanele cu Android. Până acum, serviciul a costat bugetul local 154 mii de lei, cu TVA.

E-TWOW zice că modelele sale au fost inventate de un inginer român, Sorin Sîrbu. El căuta o soluție rapidă pentru a se deplasa prin Shanghai, unde lucra. E-TWOW este deținută de Sîrbu, poți citi mai mult despre povestea lui în Forbes și Wired. Așadar, să ne mândrim cu invenția acestui concetățean?

„Da’ și io vreau o trotinetă, de când stau aici ș-așteeeept?”, petiționează o studentă. „Dă vina pe el, că el a descărcat-o”, o consolează în glumă reprezentantul STPT, arătând către pasagerul care tocmai a predat un E-TWOW. „Cât trebuie să aștept?”, continuă ea cu speranță. „Juma’ de oră? Noa, la sărăcia, că-n cinșpe minute mi-s acaasăăă!”, cântărește ea situația. „Poate mai sunt la UVT (Universitatea de Vest) disponibile”, o încurajează funcționarul public. Intervin și explic că de-acolo am venit, iar singura e-trotinetă pe care am văzut-o era la încărcat. Așa că studenta o ia pe jos până la cantina Politehnicii.

Sunt chiar în fața Universității Politehnice din Timișoara (UPT), instituția la care s-a desăvârșit actualul nostru primar, pe vremea când îi era rector. În parcare se află una dintre stațiile de e-trotinete. Celelalte două sunt la UVT și la cantina despre care ziceam mai sus.

Stația de-aici constă într-un rastel metalic în care E-TWOW-urile se blochează după folosire. Dacă ai apelat la vreun serviciu de închiriat biciclete până acum, știi despre ce vorbesc. Doar că minunățiile astea sunt electrice, așa că trebuie puse și la încărcat, cu unul dintre cablurile care ies din rastel.

Iar ăsta e un punct vulnerabil al sistemului. La UVT, de unde veneam, deja erau două locuri de parcare care aveau cablul stricat. Asta pentru că procedurile de ridicare-parcare nu-s gândite să reziste pe termen lung.

Să-ți explic. Practic, serviciul ăsta e disponibil oricui are un smartphone cu net, două picioare și-un card STPT. După ce-l obții (maximum două zile), trebuie să descarci aplicația TroTM din Google Play (pentru telefoanele Apple lansarea va fi zilele astea.) Cu aplicația, scanezi codul QR de pe-o trotinetă parcată. Asta descuie antifurtul din rastel, dar trebuie deconectat și cablul de încărcare. Iar mulți uită asta și de-aia se strică mufele.

Dacă mă întrebi pe mine, era mai bun un sistem prin care încuietoarea și cablul de alimentare să fie în același loc, iar când lași trotineta, să se și încarce automat. Poate la modelele viitoare.

Sunt în parcarea din fața UPT. Tineri vin pe două roți și-și termină tura. Eu mă echipez corespunzător cu vestă și-o cască albă (cum am văzut la dom’ primar săptămânile trecute). Aflu că indicele de baterie pe care-l văd pe display nu e precis. Așa că omul de la STPT îi lasă pe curioși să ridice trotinetele E-TWOW doar după ce acestea arată că au bateria pe jumătate plină (în realitate fiind pe la vreo 20-30%). Cum am zis, la 100%, producătorul susține că modelul ăsta are o autonomie de treizeci de kilometri.

Aștept încărcarea. Faptul că sunt cu fotograf după mine și mă echipez altfel decât restu’ lasă de înțeles că suntem de la presă, nu studenți. Se dă sfoară-n țară, iar de undeva apare un STPT-ist care pare că-l coordonează pe colegul lui aflat în stație. Când aude că suntem de la presă, acest bossulică zice că pot trăi experiența pe două roți „doar dacă scriem ce trebe”. Asta-l enervează pe fotograful meu, Seba, care se ia în gură cu el. Bossulică lasă ordin să nu primim e-trotinetă fără acord și pleacă într-un demaraj nebun, de zumzăit electric.

Așa că așteptăm douăzeci de minute, timp în care se prezintă legitimații de presă și se dau telefoane, iar E-TWOW-urile le primesc cetățenii care n-au puterea să scrie ce nu trebuie. Sau poate-s jurnaliști incognito. Sincer, nu știu care-i treaba cu toată panica asta a angajaților STPT când vine vorba de presă.

Apare într-un final Andrei, un angajat STPT care nu-i supărat pe viață. Primesc de la el și informații. PMT are în plan achiziționarea a încă o sută de mijloace pe două roți de-acest tip. Media de rulaj, în astea trei zile de când sunt în funcțiune, a fost de o sută de kilometri. Înmulțit cu-o flotă de 25, rezultă un drum de-aici cam până la Milano și înapoi, parcurs prin puterea energiei electrice.

Se încarcă una dintre trotinete până la 50%. Scot aplicația și parcurg procedura de ridicare. Într-adevăr, dacă o iei pentru prima dată fără să fi citit instrucțiunile, e ușor să uiți de cablu și să-l smulgi neintenționat.

Din păcate, există doar trei stații. Astea de la cele două universități (UVT și UPT), iar a treia în Complexul Studențesc, undeva la un kilometru depărtare. Iar timpul maxim de utilizare e juma’ de oră, doar atât te lasă băieții. Și probabil că nu ține nici bateria mai mult de atât.

Așa că singura variantă e să dau ture în jurul lu’ Seba, până la punctul terminus. Îmi leg casca. Mă proclam Trotinel Popescu, regele trotuarelor. Învăț că clapeta de lângă mânerul din dreapta e pentru accelerare și stânga-i frâna și-am plecat.

Nu durează mult până prind skillu’, deși nu m-am mai dat niciodată cu trotineta. După nici cinci minute de băgat spaima-n pietoni și bicicliști, constat că titulatura de mai sus mi-am dat-o la țanc. Dar, pe bune acum, în alte țări nu mai e de glumă.

De exemplu, peste ocean, instituția americană care se ocupă de sănătate publică (Centers for Disease Control and Prevention - CDC) a început să studieze efectele e-trotinetelor. Asta după ce medicii și asistentele din Austin (Texas) au raportat o creștere a numărului de vătămați din accidentele în care sunt implicate trotinete. Atât acolo, cât și-n centre IT mai importante, precum San Francisco, se ridică tot mai mult problema siguranței în trafic după apariția electricelor pe două roți. Cauza? Companii private precum Lime sau Bird au introdus servicii de e-scooter sharing fără să aștepte limpezirea sau actualizarea legislației.

Dar să revin la periplul meu. Remarc că, deși E-TWOW-urile ar avea o viteză maximă de 25km/h, a mea afișează că nu depășește cincisprezece. Cred că le-a limitat STPT. Și pot să înțeleg de ce. Cinșpe la oră pe-o din asta sunt ca treizeci la oră pe-o bicicletă. În rest, butonul de on/off, cel de lumină și unu’ pe care scrie S sunt blocate. Doar al patrulea, cel de claxon e funcțional.

După câteva învârteli, ajung la stația UVT. Acolo e și-Andrei, STPT-istul, care-mi dă o altă trotinetă, mai încărcată. Le dau fum (mă rog) și-mi croiesc drumul prin zona universităților. Dar la ce te-așteptai? Gropile, denivelările și bordurile nu-s amice cu mijlocul ăsta de transport, așa că trecerea peste ele se simte mai mult decât la biclă. Asta înseamnă mai mult timp în service și mai puțin în slujba cetățeanului.

Trag un claxon pe Str. Plautius Andronescu, bag o frână și-o cotesc la liceul de muzică, și într-un final ajung pe Aleea Studenților, la stația din fața cantinei UPT. Predau e-trotineta și mulțumesc.

Este ăsta viitorul transportului în Timișoara, un oraș blocat în trafic și sufocat de noxe și o fabrică de cauciucuri? Nu știu. Poate, dacă se face infrastructură pentru așa ceva. Și dacă concitadinii mei se educă și nu le mai strică.

Dar, dacă ar fi să pariez, tot aș merge mai degrabă pe bicicletă.