Am fost la Barbie să văd un film și-am dat peste lecția despre anti-capitalism făcută la seral

Barbie și Oppenheimer sunt filmele verii și poate ale anului. Primul e construit pe universul păpușii devenite substantiv comun, adjectiv și fenomen cultural, în timp ce al doilea e despre construirea bombei nucleare de către fizicieni care au vrut să vadă dacă teoria se aplică în realitate.

Cele două au fuzionat, în malaxorul de marketing, în „Barbenheimer” – sau „Barbeheimer”. 

Unde mai pui că branduri din retail au fost fierte pe cross-marketing cu roz (Pantone #e0218a, în caz că te întrebai), iar ceea ce feministele condamnau ca standard nerealist de frumusețe a devenit, brusc, simbol al emancipării și, poate, zdrobirii patriarhatului.

Am văzut filmul Barbie, în care Margot Robbie e personajul principal, că trebuia. Trăiesc în această epocă în care sunt aruncate în stânga și-n dreapta cuvinte ca „neoliberalism”, „postmodernism”, „woke”, „feminism” sau „patriarhat” și tre’ să văd cum le împachetează un film care se așteaptă să facă bani pe seama mea acum și pe vecie.

Prima impresie la coadă la popcorn a fost că filmul roz și bling-bling, regizat de Greta Gerwig, a stârnit confuzie, cel puțin în rândul publicului românesc.

Mame și fete gălăgioase așteptau să intre la ceea ce ar fi anticipat ca un film ușurel, de duminică, bazat pe o mega-mașinărie de marketing hollywoodian. Ce-am constatat eu după 114 minute de muzică, dans sincron, culoare și corectitudine politică este că Barbie nu este un film pentru copii.

Poate e ce aveau nevoie copiii din generația mea: să-și pună întrebări despre condiția femeii, importanța celulitei în descoperirea de sine, mers la ginecolog și de ce nu e frumos să îți tunzi singur păpușile.

În sală, am auzit aplauze la prima apariție a lui Ken (Ryan Gosling), am auzit râsete de femei la ironii care au trecut pe lângă urechile bărbaților prezenți și am auzit tăcere la monologul despre ecuația imposibilă a ceea ce înseamnă să fii femeie în 2023.

Nu știu cât de mult ajută să ai o femeie de o frumusețe stereotipică în rolul lui Barbie și să îți propui să provoci standardele nerealiste de frumusețe și nu știu cât de mult ajută un Ryan Gosling ușor cam trecut. Bănuiesc însă că distribuția a fost gândită să bifeze pe vârste care se întind pe circa 50 de ani, de la cei care au vrut păpuși Barbie, dar n-au avut, și cei care au plâns cu spume la The Notebook până la cei care au văzut un TikTok cu replici bune livrate de Margot.

Trăim însă o vreme a polarizării în care orice fenomen cultural are parte de opinii vehemente de susținere sau respingere. Un film atât de anticipat nu avea cum să nu nască ceva dezbateri și să genereze cuvinte grele. 

În 2023, simbolul Barbie transpus în film are o misiune complicată: să vorbească despre condiția femeii de astăzi, să fie divertisment, să fie o mașinărie de făcut bani pentru producătorii de Hollywood, dar și pentru corporația Mattel, să aibă mesaj, dar să nu aibă pretenția de a soluționa chestiunea feministă. Și nici nu are.

Barbie este un fenomen care a făcut saltul de la jucăriile exclusiv domestice ale fetițelor de pretutindeni la un simbol al posibilului. De la păpuși bebeluș care împingeau fetele să se joace exclusiv „de-a mama”, concentrate doar pe grijă, afecțiune și treburi domestice, odată cu Barbie, o păpușă adultă, o lume a posibilităților a apărut în formarea fetelor.

De la laureate la premiul Nobel la politiciene și astronaute, Barbie a schimbat paradigma jucăriei-bebeluș care are nevoie doar de noi scutece sau biberon.

Barbie trăiește într-o lume „perfectă”, în care există convingerea că matriarhatul a rezolvat problemele lumii reale, iar Ken este doar un accesoriu etern preocupat de abdomene și plajă, unde masculinitatea toxică nu există, dar nici bărbații nu prosperă. Menit doar să existe sub privirea femeilor Barbie, bărbații Ken reprezintă o clasă inferioară în Barbie Land. Totul e în armonie, până când Barbie se gândește la moarte. 

Destul de mare saltul de la tocuri la finalul existenței, nu?

Așa că pornește într-o călătorie în lumea reală – ca-ntr-un basm al cărui deznodământ îl cam intuiești. În lume Barbie are parte de senzații nefamiliare: conștientă de sine, obiectificată pe trotuarele din Los Angeles, criticată pentru că este o pițipoancă stereotip. Și intră într-o spirală depresivă.

Ken, pe de altă parte, descoperă în lumea reală o serie de idealuri sexiste pe care este hotârât să le importe în Barbie Land. Echipat cu armele patriarhatului, Ken vrea să schimbe constituția, astfel încât să reprezinte o scenă a testosteronului scăpat de sub control, iar Kendom să triumfe, reușind să inducă toate femeile din Barbie Land într-o transă.

Cu un monolog despre latura feminină a patriarhatului, cu aluzie la testosteronul instabil și competiția înnăscută dintre bărbați, Barbie reușește să recapete controlul asupra tărâmului imaginar. Personajele reușesc, totuși, să înțeleagă nevoia lui Ken de a fi un personaj de sine stătător, nu doar un accesoriu temporar al lui Barbie.

Finalul este relativ curat, căci matriarhatul din Barbie Land recunoaște că are nevoie de schimbare, că are nevoie să lucreze pentru drepturi egale între Barbie și Ken.

Întrucât tot ce se întâmplă în lumea păpușilor are consecințe în lumea reală, căci înseamnă automat producția de noi păpuși de către compania Mattel, se face o ultimă remarcă la adresa capitalismului prin lansarea unei noi Barbie: cea normală, liberă să-și găsească propriul scop, fără standarde universale.

Creatoarea Barbie, Ruth Handler, admite că idealurile feministe la momentul conceperii păpușii erau altele, iar uneori este necesar ca unele lucruri să rămână pe loc astfel încât altele să realizeze cât de departe au ajuns.

Filmul ăsta, ca altele similare, e un cerc perfectat de basme: eroul are o problemă, pleacă într-un quest, învață, revine și rezolvă problema. Rețeta asta e milenară. Barbie vrea să simtă și să descopere ce înseamnă să creeze, nu să fie creată. Barbie vrea să fie om. Presupun că asta îți iese când combini un regizor cu background independent și mega companii ca Warner Bros. și Mattel.

În miza mai nobilă, înaltă, filmul Barbie vorbește și despre cum misiunea păpușii a deraiat de la a le conferi fetelor încrederea că pot deveni orice își doresc la un simbol superficial al capitalismului scăpat de sub control. Mattel, compania creatoare, e puternic ironizată în film, dar asta n-are niciun impact în lumea reală. 

Nu e, de fapt, o luptă cu gigantul, ci e permisiunea pe care gigantul a dat-o. 

Filmul funcționează însă ca un… film. Dacă nu-i iei în serios pseudo-armura educativă pe care și-o pune. Personajele nu se iau prea în serios, iar povestea nu are pretenția că rezolve provocările femeii moderne – maxim le prezintă ca un rezumat mai stângaci de pe Wikipedia. Un alt plus este că Barbie (cea principală, nu toate) nu e îndrăgostită de Ken. Iată, personajul principal feminin nu trebuie să fie definit prin prisma unei relații amoroase pentru a fi un personaj principal. 

Tot ca film, încearcă să spună prea multe, prea deodată. Intriga este confuză, multe întrebări rămân intenționat fără răspuns, că doar nu te aștepți la logică în universul unor jucării care caută răspunsuri.

Merită să-l vezi? — Realitatea e că-i irelevant ce-ți zic eu acum. E divertisment, un film ușurel care poate ridica niște întrebări, actori în regulă și o lume fantastică în care să te pierzi un pic. Dacă vrei să-l urăști, n-ai de ce să dai bani pe bilet. Vezi că-s articole și videouri pe net, în 15 minute te-ai prins ce poți urî. 

Dincolo de film, și ce ar vrea să-ți vândă ideologic, rămâne realitatea aia mai cruntă. E doar primul prin care Mattel vrea să transforme Barbie și alte jucării în vaci de muls bani. Ar vrea vreo 45 de filme, cu diverse personaje, ca să facă bani și din treaba asta, nu doar plastic. Iar odată cu filmul Barbie a luat-o din loc și piața de colecționari.