Toate lucrurile dubioase pe care le fac pasagerii în toaleta avionului

Am să scot din discuție elefantul mare și roz, care simt că o să ne incomodeze, dacă nu fac asta. Nu, nu am făcut niciodată sex în toaleta avionului. Și este exclus până când o să ajung eu obscen de bogată și o să am avionul meu privat cu toaleta mea personală, deși sincer, tot nu văd de ce aș vrea să fac asta. O să ajung și la motive, da' am zis să ne liniștim toți ca să ne putem concentra aici.

Toaleta! Ah, acest spațiu atât de mic, dar atât de ofertant în mintea unora. Această Narnie a activităților ilicite și dezgustătoare. Înainte să intrăm în fabulosul spațiu limitat al toaletei, să ne oprim puțin la ușă.

Avem o toaletă. Avem o ușă. Nu este ușa sacristiei din Biserica din Biertan cu 19 încuietori diferite. Este o prăpădită de ușă, cu o amărâtă de clanță. Cum am zis și într-unul dintre textele anterioare, suntem o armată de stewarzi de pe tot mapamondul care ne întrebăm același lucru.

„De ce ridică pasagerii de clanță ca să deschidă ușa?”

Această întrebare ar fi trebuit înregistrată pe discul de aur care se află pe Naveta Voyager, pentru că doar o inteligență superioară poate răspunde la o asemenea dilemă.

Mai sunt și uși pliabile pe mijloc de care tre să împingi, NU SĂ TRAGI DE SCRUMIERĂ!

„Stai, ce? E o scrumieră pe dinafară? Parcă nu se mai fumează din mileniul trecut.”

Așa este. Dar dacă cineva totuși face imprudența de a fuma, e pusă acolo, ca să nu stingă țigara pe jos sau mai știu eu unde, ci într-un loc unde să nu luăm cu toții foc. Același lucru se întâmplă și pe dinăuntru, e și acolo o scrumieră că, dacă vine gândul rău și fumezi, să nu arunci țigara în coșul de gunoi unde-s hârtii și să facem bum.

De-atâtea ori mi-a venit să iau scrumiera aia, să arunc cu ea în mijlocul cabinei, cam cum arunca profa de mate cu creta după noi. Toată lumea crede că e clanță, trage de ea, cade, iar eu mă sperii în bucătărie.

Foarte important: ușa se blochează. Are un țâști-bâști mai sus de care tragi și nu doar că se blochează ușa, dar miraculos, se aprinde și lumina. De atâtea ori am intrat peste oameni care făceau ce făceau ei acolo pe întuneric și chiar nu voiam să fiu părtașă la diverse imagini.

Pe o cursă, văd o mică agitație în spate. Cei doi colegi ai mei se hăhăiau de zor. Nu se poate, ce ratez? Pun mâna pe interfon și sun.

-A-lo! Aș putea și eu să știu de ce vă behăiți fără mine?

-Colega, vino repede că nu putem să-ți spunem la telefon.

Mă duc, cum să nu mă duc? Nici dacă mă suna un pasager să-mi ceară o apă nu ajungeam așa repede în spate.

-Ce s-a întâmplat, măi nene?

Colegul meu, un tip cu vreo zece ani mai mare ca mine, era foarte entuziasmat.

-Colega, am văzut pizdă!  -Haide, dragă, zici c-ai văzut pentru prima oară. -Nu, nu. Nu doar eu. Amândoi am văzut. Prima oară am deschis eu ușa, să arunc ceva, și era doamna asta cu poalele-n cap, am văzut pizda, am închis ușa. După care a vrut și colega să intre la toaletă, a deschis ușa și a văzut și ea. Și te-am chemat și pe tine, poate vrei și tu să vezi.  -Eu o să deschid ușa și o să-i zic doamnei să o blocheze, că sunteți doi perverși.

Pasagerii ca pasagerii. Da' am pățit-o și eu. Eram în spate cu colegii, am simțit că o luăm la vale pentru aterizare, se aprind centurile, eu făceam pe mine rău, trebuia să recit anunțurile, da' nu mai puteam. Zic mă duc repede, rezolv, fac anunțuri, gata planul.

În graba mea, am uitat să încui ușa. Și fix cum eram eu în mijlocul acțiunii, din cauza înclinării o văd cum începe să se deschidă. Am încercat să întind o mână, dar nu mai era cale de întoarcere. Ușa deschisă complet. Îi auzeam pe colegi cum se foiesc. Și-atunci am aplicat procedura standard. Am urlat cât am putut de tare:

„NU VENIȚI! SUNT DEZBRĂCATĂ!”

Am auzit perdeaua cum se trage, n-a apărut nimeni, dar am auzit o colegă șoptind: „Stai liniștită, că nu vine nimeni. Știe toată lumea că ești dezbrăcată.”

Pfiu, a fost un moment ăla.

Trecând la lucruri mai serioase, cabina toaletei este mică, dar dotată. Cu chiuvetă, vasul de wc, coș de gunoi, tot ce trebuie. Dacă ai văzut o toaletă în viața ta, nu e mare diferență. Deși, pentru unii pasageri lucrurile stau altfel. Prima regulă în a folosi orice în avion, dacă nu știi sau nu ești sigur, întreabă. Nicio rușine. Probleme apar când nu respecți regula numărul unu și începi să presupui.

Regula numărul doi, nu face presupuneri, de obicei sunt greșite. Nu presupune că hârtia folosită se pune înapoi de unde ai luat-o. Eu intru în roșu instant când văd așa ceva. Șervețele îndesate lângă sulurile de hârtie igienică, pe jos, pe sus, pe lângă suportul de șervețele. Coșul de gunoi e ăla de lângă chiuvetă, cu o clapetă metalică și cu semn de nu fumați pe ea. Apa, dacă nu știi de unde se trage, mai bine întreabă. La fel și cu apa de la chiuvetă. Niciodată nu e butonul ăla pe care apare o siluetă cu tava și face bing. Nu de-acolo se trage apa. Ăla e butonul de panică. Apeși pe el, te catapultezi. Sfatul meu e, când ai intrat, fă un scan de două secunde să vizualizezi ce te interesează și, dacă ai dubii, întreabă înainte.

Scrumiera este o excepție, nu o invitație. În trecut, pasagerii credeau că ăla e locul de fumat, ca-n liceu. Toaleta mai are și un detector de fum care, când începe să urle, se aude două avioane mai încolo, plus că odată activat tre-să scriem cu pixul pe hârtie și să chemăm poliția la destinație. Nu e deloc o idee bună, s-ar putea să fie cea mai scumpă țigară din viața ta, că se pedepsește cu amendă.

Eu am tehnica mea când fumează cineva în toaletă și nu recunoaște și se jură pe cele sfinte, deși ies vălătuci de fum din spate. Nu dă greș niciodată, dar nu ți-o zic.

Cea mai haioasă întâmplare cu un pasager care a fumat a pățit-o o colegă, nu eu.

„Aveam un pasager cu Parkinson care tremura din toate alea săracu'. Și se duce și el în toaletă și stă. Și stă. În timpul ăsta tot bocănea, tot se auzeau zgomote. Săracu' de el, îi tremură mâinile, nu nimerește. La un moment dat, simt miros de țigară. De unde? Din toaletă. Încep să-i bat în ușă, se tot auzeau bocănituri, mirosea din ce în ce mai tare a țigară, așa că i-am deblocat ușa. Când am deschis, îi făcea mâna cu țigara în toate direcțiile, el s-o ducă la gură, eu după ea s-o prind. M-a luat râsu' și bietu' om a nimerit gura, a tras un fum cât jumate de țigară, după care mi-a dat-o el singur. Mi-a fost milă când m-am gândit cât i-a luat să o aprindă.”

Sex, da? Nu. Abia îmi vâr eu sufletul acolo și evit orice atingere de mediul înconjurător. Oricâtă curățenie s-ar face, niciodată n-o să mi se pară sexy spațiul ăla, după câte am văzut. Am eu multe dileli și dorințe în viață, hepatosida nu e una dintre ele. Dacă faci sex acolo și rămâi gravidă, copilul tău sigur iese cu trei mâini și două capete.

Toaleta e un fel de birou de obiecte pierdute în avion. Ce mă enervează e că în unele avioane, chiar n-ai unde să-ți pui toate prostiile feminine. E regulă să te mai verifici la aspect ocazional, să n-arăți ca Robert Smith, când ieși la pasageri. Îmi luasem eu o pudră nou-nouță, neîncepută, de cucoană snoabă. Nu știu cum am făcut, că îndemânarea nu e punctul meu forte oricum, s-a dus pudra mea toată în budă. M-a durut sufletul să văd cum o misie de pe o cursă întreagă de Madrid a ajuns în căcăstoare. Zece ore de muncă s-au dus într-o secundă. La avioanele vechi mai există soluții, da' la alea mai răsărite, nu mai recuperezi. Am avut un moment de „dar dacă?”, da' am renunțat repede fiindcă trecuse demult regula celor cinci secunde și a celor opt feluri de dermatită pe care aș fi putut să le fac doar pentru că m-am gândit la asta.

O prietenă bună d-ale mele a avut baftă, dacă pot să zic așa. I-a căzut telefonul în budă. Norocu' ei a fost că era la sol și nu fusese nimeni înainte. A venit echipa de tehnici să-i scoată telefonu' de-acolo. Când m-a sunat de pe telefonul ăla să-mi povestească îl țineam p-al meu la distanță să nu se contamineze.

Altădată am venit la avion și văd tumult în spate. Echipa de curățenie, vreo doi tehnici, un agent de sol și echipajul de dinainte, saci de gunoi peste tot, buda scoasă și larmă. Zic ce-a făcut, mă, a căzut unu-n veceu pe zbor și nu-l mai găsesc? Nici măcar. Nu mai mergea flushul de la toaletă. De la un obiect scăpat în vasul de veceu. Un ceas de aur al unei pasagere. Extracția s-a făcut cu mare grijă, stăteam toți acolo zici că eram forty-niners.

Într-o altă cursă, eram la o escală și alimentam cu pasageri la bord și pot să afirm că erau mai degrabă genul cu care aș fi pornit o răscoală decât să fi participat la un expozeu despre hermeneutică. Un domn tânăr, cu ochelari la ochi și căști pe urechi tot fredona de zor cu un zvâc puțin exacerbat.

„Aaaa, domnul sigur este fotofob și a băut puțin cam multă cafea”, am gândit eu în sinea mea.

Carevasăzică, l-am luat numaidecât în colimator. Cum eram noi la escală, el să meargă la toaletă, zbenguindu-se pe culoar în ritmul lui. Eu, după el. Intră omul, după vreo două minute încep să se audă niște zbierete de extaz:

„Tiesto, Tiestooooo, Tiestooooo ruleeees.”

Mbine. Mi-am dat seama că distracția este în toi, îi bat la ușă:

-Mai încet, vă rog.

-Este Tieeeestoooo.

-Bine, bine. Dar mai încet.

După alte două minute, începe să miroasă a țigară. Super! De data asta nu am mai bătut, am deblocat toaleta direct și omul meu cu ochelari, cu căști și țigara în mână era cel puțin la Sunwaves. Mă uit așa la el:

-Vă aduc și-o bere?

-O apăăă. Aaaa-păă!

I-am smuls țigara din mână și m-am dezbărat de orice politețe:

-Ieși imediat de acolo, că vine Tiesto să te ia.

-Vine Tieeeestooo.

N-a venit niciun Tiesto, a venit poliția să-i facă negre zilele.

Pe un alt zbor eram eu în spate, se duce un domn la toaletă. După care dă să iasă. Trage, împinge. Ușa, nimic. Începe să bată în ușă și să strige:

„Sunt aici, înăuntru. Nu pot să mai ies.”

Ușa, pliabilă fiind, se blocase în balamale. Dau și eu s-o forțez un pic, poate-poate își revine. Nu se clintea. Pasagerul, neașteptat de cooperant, îmi făcea conversație de pe partea cealaltă:

„Doamnă, am rămas eu blocat și-n lift la etajul douăzeci, aici e mai bine, că am și toaletă.”

Eu trăgeam de-o parte, el împingea de cealaltă. Nu era chip.

-Doamnă, dacă vreți, facem ca-n filme. Îi dau un șut și o rup.

-Nu, nu, nu faceți așa ceva, putem proceda mai pașnic.

Soluția era să scoatem ușa cu totul din balamale, dar singură nu puteam. Așa că am sunat în față după echipa de descarcerare, ceilalți doi colegi ai mei, le-am zis că avem un caz de pasagerus captivus în partea din spate și să se deplaseze cu celeritate către zona în cauză.

Ne-am apucat degrabă să tragem de toate alea. Pasagerul de după ușă voia să se facă și el util:

„Păreți că vă chinuiți acolo. Sigur nu vreți să-i dau eu un picior s-o dărâm? Mă simt și prost acum. Să știți că pot să stau aici până la aterizare.”

Noi ne opinteam de zor. El ne tot compătimea de pe partea cealaltă, că vă țin din treabă, că uite ce s-a întâmplat din cauza mea. Mi-a plăcut atitudinea lui, că nu s-a enervat și nu s-a apucat să facă scandal, ba mai mult, s-a considerat el vinovat că nu ne mergea nouă ușa la toaletă.

În cele din urmă am scos ușa din țâțâni și l-am eliberat. Era un domn chiar foarte chipeș care și-a cerut scuze pentru tot deranjul. Noi, când l-am văzut așa aaa, stați liniștit, niciun deranj. Înainte de aterizare chiar mi-a dat cartea lui de vizită:

„Vă mulțumesc, ați fost foarte drăguță.”

Nu l-am căutat niciodată. Ce era să-i zic? Mai ții minte când te-ai blocat în budă?