În anii 2000 erau două variante: ori aveai calculator și toată lumea, inclusiv verișorii ăia enervanți, veneau la tine să se joace, ori chiar tu erai pisălogul ăla care-i hărțuia pe alții ca să bage un Counter Strike cinstit.
Stai liniștit, nu te judecă nimeni – pe vremea aia nu erau smartphone-uri turate pe TikTok, așa că pentru mulți distracția principală erau jocurile pe PC, de băgat acasă sau la internet cafe-uri unde tăiai fumul cu cuțitul.
Videos by VICE
Pe vremea aia, tehnologia nu era chiar top, dar multe dintre ideile care au stat în spatele multor jocuri devenite cult erau. De asta, dacă nu-ți pasă prea mult de grafică, poți să bagi lejer un Warcraft III și acum și să fie ce trebuie.
M-am aruncat cu nostalgie în perioada de-atunci să văd care dintre jocurile care au încins PC-urile și firele de dial-up în România anilor 2000 merită jucate și acum și mi-a ieșit lista asta.
Jocurile astea o să-ți trezească nostalgia
Quake III Arena (1999)
Primele două Quake au fost foarte populare, dar cel care a făcut istorie a fost Quake III Arena, printre puținele jocuri multiplayer de la vremea aia. Bine, dacă te uiți la el acum o să ți se pară un joc pentru mobil, mai ales din cauza graficii. Dar în 1999, singura chestie importantă era să se deschidă după ce-l piratai de pe ODC sau DC++.
Printre chestiile mișto era ritmul foarte rapid, astfel încât îți puteai pierde foarte multe ore cu el fără să-ți dai seama, pentru că rundele erau foarte scurte.
O problemă, dar și o binecuvântare, era lipsa unei campanii singleplayer. De ce binecuvântare? Pentru că asta l-a făcut mult mai atrăgător pentru publicul care dorea să-și dezvolte spiritul competitiv și care avea boală pe unul dintre colegii cu care se juca. Ce? Nu crezi că jocurile fără poveste prind? Counter Strike n-are poveste și a rămas unul din cele mai jucate shootere first person din istorie.
Counter Strike 1.6 (2000)
Normal, nu se putea fără el. Jocul ăsta a reușit să-i țină pe mulți prinși pe tot felul de servere până la orele mici ale dimineții. Țin minte și acum că era o adevărată provocare să găsești unul care să nu fie deja full.
Competitivitatea era un factor important – mulți dintre noi visau să ajungă în liga profesionistă, iar unii chiar au ajuns să și-o dea parte-n parte cu jucători de top din afară în campionate. Rețeta unei seri perfecte din anii 2000? CS 1.6 cu prietenii în rețea, dedust2 sau fysnow și, pe fundal, jingle-ul de la „Schimb de mame pe fundal”.
Return to Castle Wolfenstein (2001)
Asta a fost prima mea experiență cu un joc horror. Jocul începe destul de chill – ești un soldat capturat de naziști și trebuie să scapi din închisoarea aia. Bine, pe vremea aia nu știai mare lucru despre ce s-a întâmplat în al Doilea Război Mondial, dar aveai mai multe arme pe care puteai să le schimbi și niște decoruri cool, așa că era de ajuns. Doar că până te obișnuiești cu împușcatul de naziști, te trezești cu monștri și o muzică creepy care a reușit să-i ridice și lui taică-miu părul pe spate.
Dacă vrei să reîncerci jocul ăsta sau să-l joci pentru prima dată, trebuie să te pregătești pentru o prăjeală constantă. Așadar, așteaptă-te la personalități istorice în posturi destul de dubioase, arme care n-au niciun sens practic și, ca bonus, niște jumpscare-uri la nivelul anilor 2000.
Warcraft III (2002)
Warcraft a reprezentat pentru mulți români una dintre printre primele interacțiuni cu jocurile de strategie. Da, mai erau și jocurile tip Age of Empires, dar calitatea grafică era atât de slabă încât abia reușeai să-ți dai seama ce unități controlezi sau ce rol au.
Warcraft a venit cu o grafică mai bună, niște elemente noi de strategie și povestea aia mișto despre prințul Arthas, care în lupta cu forțele răului și-a pierdut sufletul și a trecut de partea întunecată. Din păcate, la vârsta la care am jucat eu Warcraft III n-aveam treabă cu strategia, așa că băgam coduri ca să distrug boții care și-așa erau la dificultatea minimă. Lame, știu.
Need for Speed Underground 2 (2004)
Seria de jocuri NFS nu era necunoscută românului în anii 2000, mai ales că mașinile de import începeau să apară pe șosele cu gropi ale patriei, iar the need for speed era mare. Dintre toate jocurile din seria NFS făcute până în 2004, doar Underground 2 a reușit să-i facă pe români să petreacă ore în șir în fața calculatorului. Motivul? Aveai acces la o gamă largă de posibilități de a-ți personaliza mașina și, în plus, aveai la dispoziție mașina aia pe care o voia și încă o vrea tot românul – Golf IV.
Povestea jocului era… inexistentă? Oricum, pentru ce să ai nevoie de poveste la un joc cu mașini? A jucat cineva vreodată un NFS pentru poveste? Țelul era să câștigi cât mai multe curse și să-ți tunezi Golful IV ca pe o navetă spațială. Așa că, data viitoare când mai vezi pe cineva cu un Golf IV tunat nu râde de el. E cineva care și-a îndeplinit visul din copilărie.
Zuma (2003)
La vremea lui, Zuma a fost preferatul tuturor mamelor. De fiecare dată când voiai să joci ceva, trebuia să fie o voce în spatele tău care să-ți zică „îmi dai și mie să joc ăla cu broasca cu bile?”.
Okay, dacă nu știi care-i faza, permite-mi să-ți explic. Erai o broască care scuipa bile de diferite culori, iar scopul tău era să potrivești culorile aruncate de tine cu cele care veneau pe o bandă. Ce făcea jocul să fie atât de iubit de părinți? Luminile, sunetele și sentimentul acela super mișto când reușești să faci combo și să distrugi trei rânduri de bile cu o singură culoare. Zuma a rupt.
Metin2 (2004)
În anii 2000, Metin2 a reușit să consume cele mai multe ore libere ale românilor. Avea tot ce trebuie ca să-ți ofere dependența aia care să te țină lipit de calculator ore bune: un sistem de echipament dependent de nivelul personajului, care, apropo, era al naibii de greu de făcut când a apărut jocul, și un sistem de upgrade care era o păcănea fără fructe sau șeptari.
Dacă nu-ți reușea obiectul la upgrade, era distrus, așa că trebuia să treci iar prin tot acel grinding ca să faci rost de obiectul pe care l-ai pierdut la păcănele. Normal, era un cerc vicios, căci niciodată nu știai dacă obiectul va eșua la primul upgrade sau la ultimul.
Tot pe Metin2 s-a dezvoltat și spiritul de bișniță – pardon, dropshipping și antreprenoriat. Țin minte și acum cum încercam să caut obiecte pe care să le cumpăr de la alți jucători la un preț mai mic, ca să le vând după la suprapreț.
The Sims 2 (2004)
The Sims e un joc care simulează viața – îți faci niște personaje, le construiești o casă, îi trimiți la muncă și trebuie să ai grijă că sunt fericiți. N-ai însă un scop final, așa că, practic, nu-l termini niciodată.
Poți să te axezi pe ce vrei – poți să-ți faci alter ego-ul să exceleze la jobul pe care tu ți l-ai dorit dintotdeauna sau, pur și simplu, să-i construiești un mansion care l-ar face invidios și pe Gigi Becali.
Până-n momentul de față au ieșit 4 ediții și nenumărate expansion packs și nu-i întâmplător că a devenit unul dintre cele mai bine vândute jocuri. Cine nu-și dorește o viață virtuală în care să experimenteze tot ce n-a făcut în aia reală?
Grand Theft Auto Vice City (2004)
ASPIRINE, LEAVEMEALONE, NUTTERTOOLS și COMEFLYWITHME sunt patru cuvinte care au rămas întipărite în capul a mii de români care pot să-ți spună și treziți din somn ce face fiecare dintre aceste coduri.
Spre deosebire de multe jocuri din lista asta, GTA Vice City avea și un story foarte interesant, mai ales că doar prin intermediul misiunilor puteai să deblochezi alte părți din oraș pe care puteai să le explorezi.
Mă rog, nu știu de ce-ți zic de story – pentru mulți, fun-ul era să împuște tot ce mișcă și să vadă cât durează până reușește poliția să-i prindă.
Când jocurile provoacă o dependență mai nasoală ca drogurile
World of Warcraft (2005)
World of Warcraft e un Massively Multiplayer Online Role Playing Game (MMORPG) și nu cred să existe descriere mai bună ca asta. Practic, o continuare a Warcraft III, doar că fără elementele de strategie și cu o componentă multiplayer pe steroizi care dădea dependență pe bune. Unii au și murit după mai multe zile consecutive de jucat, ca să-nțelegi cât de hardcore era treaba.
Ca să-ți faci o idee, jocul avea în 2010 vreo 12 milioane de subscriberi, pentru ca în 2014 să depășească suta de milioane. Da, chiar așa.
Call of Duty 2 (2005)
Dacă chiuleai la istorie, mai aveai o șansă să rămâi cu niște informații despre războaiele mondiale dacă băgai Call of Duty, unul dintre cele mai jucate shootere singleplayer din România.
Cele trei campanii îți arătau povești din spatele principalelor armate din cel de-Al Doilea Război Mondial – poate voiai să refaci Bătălia de la Stalingrad și să vezi cum s-au simțit sovieticii când au înfrânt decisiv forțele germane sau să te joci de-a debarcarea din Normandia.
FIFA 07 (2006)
Pentru mulți, gaming-ul înseamnă FIFA. Din ‘98 încoace au ieșit destule versiuni, dar una care a însemnat cu adevărat o schimbare a fost cea din 2007, care a venit cu îmbunătățiri masive de gameplay.
Cred că-ți amintești și tu perioada aia în care toată lumea se ducea la ora de informatică ca să bage un FIFA 07, mai ales că putea fi jucat în rețea. Ce frumos era să joci o partidă între FC Barcelona și Real Madrid pe un ecran cu tub și o hardughie care rula Windows XP.
Crysis (2007)
Pentru jocurile SF, Crysis a fost acel „ceva” care a reușit să devină atât de popular încât să ajungă mai târziu o memă, dar și o franciză de succes.
Pe vremea aia, plăcile video nu erau vreo lumină și oricum nu prea-ți permiteai ceva de top. Șansele să dai de un PC care rula Crysis chiar și cu setările la minimum erau destul de mici, de aici și mema: indiferent de câți bani ai băgat în PC, întrebarea era „Merge Crysis pe el?”.
Povestea e destul de simplă, dar își face treaba: ești un soldat american care îmbracă un nanosuit ce-i amplifică forța, viteza, rezistența și, ca bonus, te lasă să te devii invizibil. În plus, puteai să ridici orice obiect din joc și să-l transformi în armă. Nu-i așa că mereu ți-ai dorit să-ți omori inamicii cu un coș de fructe?
Assassin’s Creed II (2009)
Jocuri din franciza Assassin’s Creed au apărut ca ciupercile după ploaie, dar am destui prieteni care sunt de părere că cel din 2009 a fost cel mai bun din serie.
Rețeta de succes e clară: asasini, parkour, o poveste foarte bună și asemănări cu Prince of Persia, un alt hit. Și ce să vezi, în 2016 a apărut chiar și un film cu Michael Fassbender în rolul principal.
Problema cu jocul e că e atât de mișto să sari pe acoperișurile alea din Florența că nu prea-ți mai vine să faci și altceva.
Lista de jocuri pe care erau fierți românii în nebunii ani 2000 e, desigur, mult mai mare. Înainte să-mi sari în cap că n-am zis de League of Legends sau Diablo II amintește-ți că gaming-ul e o experiență extrem de subiectivă.
Și ține minte, Counter Strike și FIFA sunt super, dar nu strică uneori să încerci și altceva.
