Pentru noi, anii ’90 sunt printre cei mai paradoxali. Ca o bilă din metal care ne-a ținut pe loc sau, dimpotrivă, ca o minge de fotbal în care am șutat și ne-am uitat după ea, poate își găsea vreo direcție. O parte din ei i-am trăit, iar despre restul am auzit diverse povești. Îmi aduc aminte, printre altele, de niște instalații din parcul de la Republica, dozatoarele pentru suc de pe stradă, câinii maidanezi din București, televizorul color sau, bineînțeles, hârburile Dacia la care inevitabil cineva meșterea indiferent că era zi sau noapte.
Cred că BUG Mafia au rezumat cel mai bine acei ani pe „Când te lovești de realitate” (au, oricum, o grămadă de cântece pe care fac asta): „Vino cu noi la o plimbare prin cartierul minunat, / Realitatea o să doară, suntem toți într-un căcat”. Mai au și altă particularitate specială anii ’90: au fost cei când România s-a conectat la internet. Bine, întreaga lume a făcut asta, dar la noi a fost aparte pentru că a venit după decenii în care accesul liber la informație sau divertisment a lipsit.
Videos by VICE
Acesta e și subiectul proiectului Life Before Internet, pe care l-am explorat de curând. Mai exact, creatorii s-au legat doar de 1994, că ăsta ar fi anul în care internetul a ajuns în România. Sau anul în care viața noastră a început să se schimbe. În primă fază, seria are trei jocuri care te aruncă într-o sufragerie tipic românească (Home), pe străzile orașului, unde încă mai poți găsi maidanezi (Hai Hui), și într-o sală de așteptare (Waiting Room). Cumva contraintuitiv să pornești un joc să… aștepți. Dar, stai, e mai mult de-atât.
Am trecut prin toate jocurile și îți recomand să faci la fel. Musai cu sunet, prima dată am făcut-o pe mute și nu înțelegeam exact care-i experiența. În fine, am rezolvat asta și-am nimerit în toiul unui scandal într-o sufragerie.
Televizorul e al casei și șeful lui e cine are telecomanda
Home e primul capitol. Te trezești într-o sufragerie că vrei să te uiți la Berverly Hills, dar nu-i chiar așa ușor cum pare. Intră în scenă mama, vecinul Paraschiv, o prietenă care vrea să folosească telefonul, bunică-ta care nu mai tace odată cu poveștile ei din tinereți uitate și alți creștini. Scopul e să arunci către fiecare dintre ăștia cu diversele obiecte care-ți apar la marginea ecranului. Tatăl vrea telecomanda, bunica vrea să o asculți, iar vecinul Paraschiv vrea doar să se încălzească la tine acasă, să facă economie la el. Glumesc doar pe jumătate, că așa îl bârfește mama. Polițistul e acolo doar pentru că se simte singur. Dar în anii ăia nu strica să ai un polițist prieten.
Sunt câteva elemente care m-au teleportat în timp. Ceasul ăla de pe perete, o imitație supradimensionată de Rolex, Academia Cațavencu de pe masă (nu atât brandul respectiv, cât orice ziar tipărit), caloriferul din fontă, perdelele și tapetul de pe pereți. Mai sunt câteva elemente, dar nici n-aș vrea să-ți stric surprizele.
În Hai Hui nu-i mare lucru de făcut. Dai click și te plimbi prin cartier (da, chiar și „după blocuri”) și vei fi impresionat de cât de puțin s-au schimbat peisajele. Spre final am remarcat că fotografiile au fost trase în Venus. Nu știu stațiunea, dar cel puțin în cartierul Republica în care am copilărit încă mai sunt niște instalații de-alea pentru copii cum vezi și-n seria asta. Dacă nu mă crezi, joacă Hai Hui și ai să vezi (da, glumele cu BUG Mafia sunt inevitabile).
Waiting Room e cu siguranță cel mai frumos capitol. E desenat în tușele alea puternice de alb și negru prin care treci, cel puțin psihic, cu fiecare stat la coadă. Sigur, încă se mai stă la coadă, dar eu și alții ca mine au în minte orele întregi pierdute la medic. Un hol prea îngust, cu scaune de-o parte și de alta, cu copii zgomotoși, adulți și bătrâni asemenea, într-o căldură sufocantă. Și totul să intru la medic, să mă asculte un pic la plămâni, să ia niște bani de la mama și să ne vedem cu toții de viață.
Capitolul ăsta e spectaculos și prin trei chestii interactive. Te poți juca Tetris cât aștepți, dar pe-o jucărie chinezească în care erau vreo patru, cinci jocuri. Eu îl preferam pe cel cu tancuri. Te poți băga să asculți ceva la walkman, denumit așa dintr-o pură adopție a termenului, că Sony Walkman veritabil nu vedeai în anii ’90 în România, ci tot niște „chinezării”. A treia chestie n-o mai zic, dar implică o tanti tare-n gură, transpirată și supărată că nu-i dai locul.
Ce vezi în captura de mai sus e poezie pură. Teama de furturi era mare și rata infracționalității era ridicată, așa că ascundeai banii pe unde puteai. Totodată, aveai acces rapid la ei, cum e cazul aici pentru o șpagă. Că tot veni vorba, îmi aduc aminte că mama ținea, la propriu, banii la chiloți când mergeam în angroul Europa și de fiecare dată când trebuia să plătească se dădea un pic într-o parte.
De ce există seria asta de jocuri?
Seria, care ar urma să fie completată și cu alte jocuri, a fost făcută de-o echipă româno-britanică din care fac parte artiștii Ioana Păun și Sillyconductor, designerul de jocuri Mona Bozdog, lector în Immersive Experience Design la Universitatea Abertay în Scoția, dezvoltatorul Cătălin Boitor și artiștii vizuali Lucian Lupu, Adrian Cârciova, Fabiola Pascu și Irisz Kovacs.
În esență, propunerea lor e să rezolvi cu instrumentele de atunci probleme și situații care acum depind de un singur click. Bașca, dacă ești un tânăr născut după 2000, ai șansa să descoperi câteva dificultăți ale generației cu doar câțiva ani mai bătrână decât a ta. Și să fii, poate, un pic impresionat de cât de repede s-a schimbat România.
În plus, e nevoie ca anii ’90 să fie „înghețați” într-un fel sau altul și pentru alte generații, pentru că vorbim totuși despre zece ani în care România a trecut prin niște schimbări incredibile, de la proteste de stradă masive și eliberare până la puterea votului democratic de a-l pune pe Emil Constantinescu într-o țară controlată de Iliescu și ai lui. Iar după ce a venit internetul, de bine ce l-am adoptat, România a stat cam un deceniu în top cinci la viteză.
Editor: Mihai Tița
