Goodbye, Eastern Europe! este numele aproape apocaliptic al unui articol apărut la final de ianuarie în Los Angeles Review of Books. Mi-a atras atenția însă primul paragraf, unde e menționată dispariția micilor magazine (înlocuite cu coloși internaționali) și a mașinilor proaste, dar care aparent au personalitate (Trabant, de exemplu).
Eu mi-am trăit adolescența în anii ’90, să zicem că ultima perioadă „de aur” a Europei de Est, și știu magazinele, oamenii, moda. Dacă tot are așa personalitate regiunea asta, mi-am zis că trebuie să-ți arăt ce însemna „fashion” de atunci. Pe-atunci, România nu avea malluri și nici nu visa la H&M-uri sau alte magazine din astea cu haine de serie. Astăzi, dacă vrei o țoală anume, nu ai nicio scuză să n-o găsești, de la ce e disponibil pe internet la malluri și diverse outleturi.
Videos by VICE
„Made in Turkey”, un fel de tărâm al făgăduinței
Dacă ai crescut în Sudul Profund, ca mine, ca să nu zic direct Giurgiu, ai trecut prin aceeași afecțiune în materie de înțolit, adică tulburare obsesivă pentru blugi turcești. La noi în oraș exista, în vremea bună a bișniței, un fel de talcioc cu tarabe îmbrăcate, pur și simplu, în blugi de tot felul, geci, fuste, chiar și cizme, toate din mult prețiosul denim. De acolo cumpăra și ăla sărac, dar și ăla bogat, fără să-i pută nimănui locul și „antreprenorii” oacheși de-ai locului. Nu-mi amintesc branduri, însă țin minte că exista o fixație pentru blugii Wampum, probabil genul de care purta Van Damme prin filmele lui.
Autoarea, într-o zi de vară, cu un model de rochie destul de popular în anii ’90.
Pentru varietate, existau și consignațiile, așa cum le ziceam noi magazinelor private, ca să le diferențiem de cele de stat, universale. În orașul nostru, mallul ăla comunist, cu de toate, se numea Romarta și da, încă mai e. Un anumit butic privat devenise faimos pentru hainele lui cool, iar când o tipă de liceu își lua vreo haină de-acolo, devenea deja o vedetă în oraș. Exista, desigur, și pericolul de a vedea bluză ca a ta la jumătate din oraș (cam cum se întâmplă astăzi, dacă-ți iei ceva de la Zara), adică la alte cinci fete. Era vorba de-un orășel de provincie, totuși.
Pentru o elevă sensibilă de 18 ani, asta era o dramă pe care nu voiai s-o trăiești în seara ta cea mare, balul absolvenților, așa că luai măsuri extra județene. O convingeai pe maică-ta să te ducă la București, să-ți cauți haine unicat la Unirii, aripa Călărași, un fel de Harrods pentru tipele mai puțin versate într-ale modei. Și care nu erau deranjate că tot ce era mai cool în dulapul lor avea etichetă „Made in Turkey”.
Pe lângă experiențele mele din liceu, am vrut să aflu și de la alte fashioniste ale anilor ’90, plus o vedetă TV, cum și de unde își găseau haine ca la MTV.
Magazinul comunist cu nume de fată și cu de toate
Matilda, 32 de ani, Tulcea
Fotografie de Iix, via Flickr
„Pentru mine asta e perioada de sfârşit de generală şi început de liceu. Cel mai des îmi cumpăram haine din seconduri. Cumva am avut noroc că şi mama era into seconduri şi mergeam cu ea, căci știa mereu când aduceau marfă nouă. Nu erau ca acum, cu hainele pe umeraşe, sortate în funcţie de culori, ţin minte că aveai în faţă munţi de haine şi era un fel de luptă, erai pe cont propriu, la fel ca celelalte femei care se luptau cot la cot cu tine. Apoi, în Tulcea, unde am locuit eu în perioada asta, era un magazin cu haine unicat, Velvet parcă se numea. Îmi mai luam de acolo piese cu ştrasuri şi altele mai deosebite.
Mai erau câteva magazine la parterul unui bloc din centrul orașului. Era practic un culoar mărginit de multe magazine, un fel de mall minus băutură şi mâncare. După ore, mai mergeam pe acolo cu colegele. Și a mai existat o perioadă, destul de scurtă, în care am avut în curte un magazin second hand, al mamei, mai opream şi de acolo ce-mi plăcea. Ne mai cumpăram haine și din magazinul Diana, un fel de mall al oraşului. Știi magazinele alea mari comuniste? Fiecare oraş avea unul, cu nume de fete, în mare parte.”
IDM, Obor și Europa, strămoșii mai săraci și mai înghesuiți ai mallurilor
Alina, 35 de ani, București
Alina în 1996 într-o rochie din magazinul Unirea, aripa Călărași. În picioare avea sandale cu talpă din plută. Ochelarii de soare erau din IDM.
„Prin anii ’97- ’98, când eram la liceu, mergeam în gaşcă mixtă în IDM Basarab. Plecam după ore, direct de la liceu. Cu alocaţia şi renta lunară de la părinţi, puteam să-mi iau chestii drăguţe, dar căutam mult, umeraş cu umeraş, spre disperarea vânzătoarelor. Arabi sau turci, patronii magazinelor de acolo, ne făceau oferte la gablonţuri, însă noi căutăm haine cu licenţă (Diesel, Fisher etc). Am găsit odată un maieu-bustieră de la Danza, pe care cred că l-am purtat vreo 10 ani.
Mai mergeam și în pasajul subteran de la Obor, unde era Coleus, un magazin care avea pretenția că vinde produse de lux. Îmi amintesc că aveau nişte chestii cu paiete şi stretch aurii și argintii, care întotdeauna îmi atrăgeau atenţia.
Citește și: Reclamele astea vintage te vor face să-ți fie dor de anii 90
Apoi, prin 2000 şi ceva, exista o baracă (nu exagerez) pe strada Ilioara, unde aduceau haine mişto făcute în România pentru brandul Dorothy Perkins. Şi în celebrul Pavilionul H din Herăstrău găseam lucruri drăguţe. La Hippie Hippie Shake urmăream trendurile, dar nu îmi permiteam să cumpăr de acolo, căutam ceva asemănător în alte părți.
Nici standurile din Europa, la chinezi, nu erau de ocolit. Sau mai obișnuiam să merg cu mama în Unirii, aripa Călăraşi, unde erau privatizaţii. Mai găseam haine și cosmetice mișto și în magazine de cartier, gen consignaţie. D-acolo mi-am luat, în 1995, primul ruj: se purta maro pe-atunci şi avea gust de ciocolată. Magazinul se numea Larimex şi vindea de toate: cosmetice, casete audio, insigne cu Michael Jackson, băuturi alcoolice ţinute sub lacăt şi băuturi carbogazoase la dozatorul TEC.”
Cu rudele din America mergeai la sigur cu treninguri și Levi’s originali
Diana Bart, prezentatoare Prima TV
Fotografie via Facebook
„În Brașov, unde am crescut eu, aveam un magazin universal denumit Star, mai există și acum. Dar timid, așa, intrau acolo niște colecții din astea mai la modă. Nu găseai mare lucru. Mai existau și magazine cu marfă de duzină, turcisme, care mi-au plăcut la vremea aia. Am scăpat de Neckermann-ul mamei și am luat-o și eu pe latura comercială. Ca branduri, îmi amintesc de Leonardo și cum eram înnebunită și mă chinuiam să strâng bani ca să-mi cumpăr papuci, pantofi și ghete de acolo. Îl aveam și pe fratele tatălui meu, care ne mai trimitea din America haine moderne, treninguri sau blugi Levi’s. Atrăgeam invidia tuturor colegilor de liceu.
Altfel, mama mea a avut, când era tânără, niște haine foarte mișto, pe care eu le-am purtat foarte mult timp după ea. Adică am avut un sacou din catifea, pantofi din piele întoarsă, foarte fini, haină de piele păstrată în condiții foarte bune. Aveam și o mătușă în București, era profesoară, și preda prin Africa și prin Franța. Era o tipă foarte cochetă. Eu primeam de la ea tot felul de accesorii extrem de șic, broșe și eșarfe din mătase.”
Dacă ai prins vemurile alea prin adolescență, sigur știi ce însemna calitate și de ce oamenii erau mai grăbiți să fie la modă, după trendurile Vestului, decât să se preocupe de unde sunt făcute hainele. De fapt, lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici astăzi, când ne lovim peste tot de etichete din China și Vietnam. Poate o diferență e că în ’90 ne bucuram mai mult de tot ce trecea prin vamă de la turci, chiar dacă stăteam cu ochii deschiși spre Europa și America.
Citește mai multe despre cum era în anii ’90:
Cum era să fii adolescentă în anii ’90, în România
Ce probleme aveai ca tânăr român în tranziţia haotică din anii ’90
