Dacă tot mai ești obsedat de călătorii după o anumită vârstă ajungi cam distrus

Mai ții minte când aveai 19 ani și ai fost în Ibiza sau Bali pentru prima dată și ai văzut un templu și te-ai gândit, „uaauuuu templeee" și în următoarele două săptămâni te-ai îmbătat încontinuu și ai încercat să agăți ceva? Și nu te-ai simțit vinovat pentru acest comportament pentru că știai că totuși erai într-o călătorie și numai cuvântul ăsta dovedește că ești dornic de schimburi culturale și implicare spirituală.

Da, e minunat să călătorești și ai ajuns prin o grămadă de locuri obscure și interesante între douăzeci și treizeci de ani. Doar că acum ai depășit vârsta de treizeci și ai început să observi că ceilalți călători au tot 19 ani. Deodată te trezești într-un hostel dubios din Laos, unde asculți un dobitoc care cântă Wonderwall la ukulele și îți apare în cap un gând neplăcut: „Oare sunt prea bătrân pentru asta? Am devenit un ratat dubios?"

Evident, vorbesc despre mine. Am fost în Laos și a fost mișto să bag în mine toată ziua mâncare asiatică și sunt în sfârșit destul de matur cât să apreciez templele cu adevărat, dar ceva nu mai mergea. De fapt, patru lucruri, mai exact. Patru lucruri care m-au făcut să-i urăsc deodată pe toți excursioniștii și rucsacii lor.

Cred că plăcerea călătoriei stă, în mare parte, în lipsa responsabilităților. Dacă nu-ți place un loc, poți pleca. Dacă nu-ți plac oamenii, pleci. Într-o călătorie nu contează cine ești. Nimeni nu știe care-i treaba cu tine sau dacă ești un tip cool la tine acasă. De fiecare dată ai ocazia unui nou început. Chiar dacă pasiunea ta e să te caci în sacul de dormit și toată lumea de acasă știe asta despre tine, nu-i nimic! Cât ești plecat, ești cool!

Dar o familie cu copii e opusul acestei experiențe. Dacă ai un hobby dubios, partenerul tău și familia lui se vor aduna într-o sufragerie și se vor întreba dacă ar trebui să anunțe poliția. Când ești căsătorit cu copii, e ca și cum ai fi închis într-o închisoare adorabilă a hormonilor, creată după propriul plac, și nu vei mai călători niciodată până la pensie.

De aceea sunt toți excursioniștii tineri de 19 ani. Sau bătrâni care vor să scape de normele culturale. Ambele grupuri sunt obsedate de găsirea sinelui, care e unul dintre cele mai plictisitoare subiecte de conversație inventate vreodată.

În istoria lumii, ai idee câte persoane și-au găsit adevăratul sine după ce s-au lins cu germani necunoscuți și au căzut de pe motociclete? Niciuna. De fapt, majoritatea oamenilor ajung acasă bolnavi, lefteri și zdruncinați după câteva săptămâni. Și câte interacțiuni profunde poți spune că ai avut cu indigenii onești din țările prin care ai fost? Nu se pune faptul că ai cumpărat un poncho de la o bătrânică.

Am un poncho pe a cărui etichetă scrie „Made in China." În mod ironic, n-aș merge la o fabrică de poncho-uri din China pentru că propriul meu creier îmi spune că n-o să-mi găsesc pacea și cunoașterea într-o astfel de fabrică. În plus, doamna care mi-a vândut poncho-ul nu se considera o promotoare a armoniei și a cunoașterii. Era doar vânzătoare pentru un lanț de magazine din lumea a treia despre care n-am înțeles nimic.

Nu rasist în sensul clasic de bou care urăște oamenii cu pielea închisă la culoare. Ba dimpotrivă, Laos mi-a arătat cât de infinit mai deștepți, mai drăguți și mai înțelepți erau localnicii față de concetățenii mei. Laos e una dintre țările care au fost bombardate cel mai des pe pe planetă, doar pentru că se află lângă Vietnam. Dacă oamenii sunt acriți din cauza asta? La suprafață nu. Îi tratează pe străini ca pe niște prieteni, pe când la mine acasă, în Australia, îi băgăm pe străini în pușcărie doar pentru că au încercat să se angajeze undeva.

Așadar, călătoriile mă fac rasist față de oamenii din țările bogate. Suntem atât de enervanți. Tinerii englezi călătoresc în haite de câte șapte și încearcă să și-o tragă cu cine le iese în cale, arși de soare, în tricouri oribile și cu brațele pline de brățări vechi de la festivaluri pline de microbi.

Olandezii și germanii merg pur și simplu în jurul lumii în căutarea celei mai îngrozitor de autentice experiențe pe care o pot găsi. „Urăsc orașul ăsta", îți spun mereu când se află în orașe pline de alți turiști olandezi sau germani. „Săptămâna trecută am fost în Tkufsuyspogufsg, ai auzit de locul ăla? Normal că n-ai auzit. E foarte izolat. Nici nu mă așteptam să auzi. Nici nu trăiesc oameni acolo. Am fost doar noi și lipitorile. Ne-a plăcut la nebunie."

Americanii tind să călătorească singuri, dar cu scopul de a găsi noi oameni cu care să vorbească despre America. N-o să auzi niciodată un american să te întrebe: „de unde ești?" Dacă ți s-a părut că ai auzit asta, ai auzit greșit. Omul îți povestea doar cât de scump e să-ți iei carnetul de șofer în Delaware.

Și israelienii sunt un pic așa. Israelienii tratează călătoriile ca pe o formă elaborată de Tinder, prin care caută alți israelieni. Apoi se găsesc între ei și se adună în restaurante cu specific israelian unde se îndoapă cu falafel săptămâni în șir, se uită la Family Guy și se sparg încontinuu.

Dar, dintre toate naționalitățile, nciiun grup de oameni nu sunt mai iresponsabili și mai insensibili decât australienii. Femeile noastre intră în comă alcoolică în 15 minute, după care îi înjură pe taximetriști și apoi adorm într-o grădină necunoscută. Și tipii australieni fac tot asta, dar le ia un pic mai mult timp până când leșină. În timpul ăsta bonus, ne pișăm pe ce se nimerește și furăm băutură din baruri și statuete religioase din hoteluri pentru că ni se pare amuzant. Ambele sexe fac chestiile astea în pantaloni scurți, chiar și atunci când ninge, și avem impresia că acest lucru ne dă o notă de farmec naiv adorabil.

Aș putea continua, dar cred că ai înțeles ideea. Călătoriile mi-au umplut capul de stereotipuri culturale și asta e nasol.

Așadar, nu mai pot face asta. Am călătorit de prea multe ori. Am avut toate conversațiile posibile într-un grup de excursioniști. Am devenit prea conștient de faptul că toți excursioniștii sunt niște ratați și că eu nu fac excepție. Dar am un plan.

Data viitoare când călătoresc undeva, voi avea o misiune. Orice fel de misiune, în funcție de moment. De exemplu, să mă urc în cel mai înalt copac din Japonia. Sau să joc într-un film în Nigeria. Sau să conving cea mai bogată persoană din Slovenia să iasă cu mine la o bere. Nu știu, orice. Ceva care să treacă de suprafața aia culturală de excursionist. Ceva care să nu fie o beție într-un bar local sau o vizită la un templu.

Nu știu dacă o să funcționeze, dar sper. Pentru că încă nu sunt pregătit să am copii și, în afară de călătorii, nu prea am alte doctrine seculariste de adoptat în secolul 21.

Urmărește-l pe Julian pe Twitter sau Instagram.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia