E bine să citeşti, e bine să-ţi încurajezi copilul să citească, dar nu-i ok să-l fuţi la icre, pentru că citeşte altceva decât ce-ai citit tu la vârsta lui. Faţă de tine, care ai crescut cu ore de ideologie politică socialistă, cu literatura română aprobată de cenzori şi cu o istorie a românilor rescrisă de experţi în propagandă naţionalistă, el creşte cu tot Internetul. De acolo, poate să înveţe tot felul de lucruri, unele mai bune ca altele, dar are totuşi acces la mai multă informaţie, decât ai avut tu. Aşa că stai liniştit, dacă vezi că nu vrea să citească Cireşarii. Nici eu n-am vrut să citesc sute de pagini despre cum copiii ăia comunişti nu fac nimic toată ziua, când puteam să citesc cum elucidează Sherlock Holmes un caz sau să învăţ legile roboticii ale lui Isaac Asimov.

Nu-i în regulă nici să-ţi baţi copilul la cap, că nu citeşte la fel de mult ca tine. Tu n-aveai de ales decât să citeşti sau să arunci cu nişte pietre în alte pietre sau ce naibii făceaţi voi pe uliţă, pe vremuri. El are lego, comicsuri, evenimente, jocuri, canale TV, posturi radio şi site-uri dedicate doar copiilor şi o mie de alte chestii despre care nici eu nu ştiu. Tu aveai două ore de TV pe zi cu Nea Nicu şi Imnul RSR.

Dacă vrei să-l convingi să prindă dragoste de lectură, ar trebui să înveţi să-i vorbeşti pe limba lui despre cărţi. O tentativă destul de reuşită mi se pare cea a scriitorului Andrei Ruse şi a celor de la revista online Hyperliteratura care au scos o carte numită 69 de motive stupide ca să te apuci de citit, un fel de antologie de texte mai serioase sau mai amuzante care să te convingă că s-ar putea să găseşti într-o carte, ce nu găseşti pe 9GAG, Ask.fm şi Facebook.

Citeşte mai jos un fragment din carte care mi-a plăcut destul de mult, despre beţiile din literatura română şi universală, care variază de la Biblie, la Bukowski:

de Cristina Frîncu

În calitate de protagonist al unei beții vei constata că indicatorul tău interior al plăcerii țopăie de la „băi, dă-mi o bere că mor de sete", la „stai că mă duc la budă, îți explic teoria stringurilor când mă întorc", ajunge țanțoș la „nu-i așa că toate femeile astea mă vor la așternut?" și, de la un punct încolo, cade în gol până-ți zumzăie în cap același refren, „vreau să dorm și să vomit, poate invers".

Ziua următoare nici măcar nu mai poți vorbi despre vreo plăcere, pentru că ai gura încleiată și mintea ți se împotmolește constant în nisipurile mișcătoare ale amintirilor din seara trecută. Asta e irelevant, pentru că imediat ce o să te simți mai bine vei povesti cuiva ce beție tare-ai tras și acel cineva te va privi oarecum invidios, pentru că el de regulă bea suc. Sau confund eu compătimirea cu invidia?

Posibil, dar ceea ce vreau să spun este că o beție nu poate fi tare de la început până la sfârșit, deși ficatul tău o va considera suficient de dureroasă. Va avea justificările ei inedite, momentele ei de originalitate, consecințele ei incredibile, însă mă voi folosi de ghilimele ca să pot vorbi cu conștiința împăcată despre cele mai „tari" beții din cărți.

Am ales câteva scene cu o concentrație ridicată de excentricitate, umor și uneori grotesc, departe de linia clasică a aventurii care începe în cârciumă și se sfârșește trezind persoana necunoscută și sforăitoare din cealaltă parte a patului, că de așa ceva ne putem bucura toți în câteva ore, numai să vrem.

Ca să-l învețe minte pe Ghilgameș să nu se mai poarte precum un tiran nesuferit, zeița Aruru l-a modelat din lut pe Enkidu și mai întâi l-a trimis să fugărească gazele și să sugă lapte direct de la sursă. Procesul umanizării lui Enkidu începe cu ajutorul unei femei de bine, Shamhat, care-l inițiază insistent vreo șapte zile în tainele amorului. Shamhat îl duce apoi la o stână pe Enkidu și-l spurcă la bere și pâine, chestii pe care acesta nu le mai văzuse în viața lui.

Îndemnat de târfa antică, Enkidu bea șapte urcioare de bere și-ncepe să cânte de bucurie. Fața îi devine strălucitoare și de atâta entuziasm se spală și se unge cu uleiuri, astfel încât începe să arate a om, iar când află de la un trecător despre mârșavul Ghilgameș, i se urcă sângele la cap și pleacă spre Uruk să facă dreptate.

Ce mi se pare dubios în toată tărășenia este faptul că, dacă citești rezumate ale poemului, nu ai șanse să dai de partea cu șapte urcioare de bere, toată lumea tace mâlc și preferă să-i atribuie lui Shamhat meritele însuflețirii bruște a lui Enkidu. Sunt de acord că șapte zile de amor fac minuni, dar în poem stă scris clar că Enkidu arată a om abia după ce cunoaște berea, nu femeia.

Ce fac femeile pentru propășirea speciei când divinul găsește de cuviință să extermine toată partea bărbătească din zona de proximitate, adică desfrânatele cetăți ale Sodomei și Gomorei? Își îmbată bătrânul tată cu vin și profită de el în stil biblic, adică intră la dânsul, se culcă și se scoală fără ca adormitul ghiuj, Lot cel preferat de Dumnezeu, să-și dea seama ce se întâmplă în așternutul personal.

„Şi au îmbătat pe tatăl lor cu vin în noaptea aceea; şi în noaptea aceea, intrând fata cea mai în vârstă, a dormit cu tatăl ei şi acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat ea." Istoria s-a repetat și-n seara următoare, când fiica cea mică a ascultat de sfatul celei mari și-a purces la infama alcoolizare pentru săvârșirea incestului perpetuator al speciei. Din toată treaba asta eu deduc două chestii: prima, că Lot și fetele lui stăteau bine cu rezervele de vin, pentru că altfel mândrele s-ar fi culcat amândouă cu dânsul din prima seară, oricum bătrânelul era prea matol ca să mai priceapă ceva. Și a doua, că vinul era puterea-ursului, dacă Lot a fost la înălțime, deși grav turmentat.

Ion Ozun și Leon Mătăsaru cutreieră cârciumile până dimineața, în cel mai pur stil bețivănesc. Ajung în Arizona-bar cu ajutorul „unui taximetru cu mers în zig-zag și cu facultatea de a trece vertiginos prin ziduri și prin stâlpii de felinar". Vor să intre pe fereastra barului, dar li se deschide ușa. Ion Ozun amenință că-l bate pe Leon Mătăsaru, pentru că-l compromite, iar Leon renunță la fereastră și intră până la urmă pe ușă.

Găsește un câine jigărit și-l îndoapă „cu răbdare de doică, turnându-i pe gât șampanie cu lingurița. Pe urmă îl ridică de pielea cefii și îl boteză cu un gâlgâit de șampanie în cap." Apoi urcă potaia pe masă și „îi jură duios că l-a adoptat, încât nu vor mai fi amândoi singuri pe lume, ca niște orfani.

- Am să te duc la baie, pă-ătosule! Și-o să ne cumpă-ăm amândoi aine noi…Am să-ți cumpă-ă on zu-ăgălău ș-on paadesiu, o să ne p-imbăm ca i-ște bo-ei, pă-ătosule!"

Până la urmă, cu toată șampania și cu toată iubirea manifestată de Leon Mătăsaru, cățelul fuge ca un ingrat pe sub mese. Ingrat, ingrat, dar cinstit: nu i-a furat portmoneul.

Cine preferă mustrarea „Ai băut ca un porc!" este posibil să aibă în vedere porcii lui George Orwell. Ignoranți în tainele spirtoaselor, râmătorii au dat iama-n pivnițele fermei, au tras la măsea până s-au făcut muci și-au început să cânte diverse bucăți mai mult sau mai puțin muzicale, printre care și imnul Animale din Anglia, căzând apoi lați pe altarul mahmurelii.

Geamătul post bahic „văleu, mor, nu mai beau în viața mea" este înlocuit de tovarășul Napoleon cu un decret care pedepsește consumul de alcool cu moartea. După ce trec efectele intoxicării, cea de-a cincea poruncă este optimizată într-un mod decent, zic eu: „Niciun animal nu va bea alcool ÎN EXCES".

Arthur este personajul principal și dă gata o halbă de bere în maximum o pagină. Leșină și se rostogolește pe scări, dacă bea șapte ginuri plus unșpe beri, dar nu se compară cu amanta lui, Brenda. Pentru că, înainte de a fi amanta lui Arthur, Brenda este soția altcuiva, perspectiva unui copil ilegitim o determină să urmeze un sfat… cel puțin răscolitor: „să facă o baie fierbinte cu gin fiert, să stea în ea timp de două ore, să fie cât de fierbinte poate ea să suporte și să bea o jumătate de gin".

Și asta în timp ce Arthur privește scena ca la televizor. Mă mir că nu i-a zis Brendei, bătând-o amical pe umăr, Lasă, dragă… cui pe cui se scoate .

Fortunato l-a supărat cândva pe Montresor, iar un Montresor insultat este un Montresor răzbunător, să se știe. Îl întâlnește pe amicul condamnabil pe stradă, costumat în paiață, că doar e carnaval, și-l momește cu o balercă de Amontillado. Fortunato, deja abțiguit bine, nu rezistă la gândul vinului și insistă să-și ajute prietenul cuprins de dubii cu o degustare la dânsul în pivniță.

Până să ajungă ei la butoiașul cu Amontillado, Fortunato își înmoaie buzele și ultima fărâmă de luciditate într-un șip de médoc, apoi într-un vinișor de Graves. Bietul Fortunato era probabil lemn de beat, căci nici nu-și dă seama când e înlănțuit de granit și zidit de viu în pivnița lui Montresor.

Planeta lui Arthur Dent a fost aruncată în aer într-o dimineață, el a ajuns îmbrăcat în rochie pe o navă spațială, apoi a fost aruncat din navă, aruncat în aer, împușcat, insultat, dezintegrat, lipsit de ceai și chinuit în general, noroc cu prosopul obligatoriu în caz că te ocupi cu autostopul prin galaxie, că și-l mai punea pe cap din când în când ca să nu vadă ce face.

Ei, și Arthur ajunge la un moment dat la o petrecere „blocată într-o îmbrățișare cumplită cu o navă krikkitiană, cele două semănând un pic cu două rațe, una încercând să creeze o a treia rață în interiorul celei de-a doua rațe, în acest timp a doua încercând din răsputeri să explice că nu se simte pregătită pentru o a treia rață acum, că nu e sigură că vrea ca o a treia rață să fie creată de acea primă rață și cu certitudine nu în vreme ce ea, a doua rață, zboară."

Cât despre petrecerea în sine, nu pot decât să bănuiesc că a fost o bacanală universală, dacă e să ne luăm după miezul petrecerii descris de Arthur: „zgomot, căldură sufocantă, amestec haotic de culori violente care răzbăteau prin atmosfera încărcată de fum dens, covoare pline cu sticle, scrum și resturi de avocado și un mic grup de pterodactili îmbrăcați în lurex care s-au năpustit asupra rezervei lui de retsină, chirăind O nouă plăcere, o nouă plăcere!"

Radu și Andrei beau niște beri în camera lor de cămin studențesc. Mă rog, camera era a lui Andrei, că Radu stătea acolo în calitate de soț dat afară din casă de soție.

E vară, vreme lipicioasă, băieții beau bere și filează femei de la balcon. La un moment dat, unul ars de soare care purta „pantaloni bufanți de țigan" se ia de ei, îi cheamă pe trotuar să dea explicații, Radu îl trage pe Andrei după el și amândoi dau cu botul de asfalt și în mod repetat de picioarele ăluia ars de soare care-avea și el un prieten. Radu se alege cu doi dinți sparți și uite-așa îți strică berea dinții, mai abitir decât bomboanele.

Mi s-a mai întâmplat să pierd seriale la televizor din cauza somnului indus de câteva pahare în plus, dar ani întregi încă n-am aruncat pe apa sâmbetei, cum a făcut Rip Van Winkle. Nu că ar fi vrut, săracul. Rip Van Winkle a plecat ca de obicei la plimbare în pădure, ca să scape de nevasta gâlcevitoare.

Se plimbă el o vreme, ajunge pe culmea munților Kaatskill, vânează veverițe, se odihnește și tocmai când se îmbărbătează suficient ca să se-ntoarcă la soție, dă de un bătrânel straniu care poartă pe umăr un butoiaș de rachiu. Cei doi ajung la o reuniune ciudată, unde participanții sunt serviți de Rip Van Winkle cu rachiul în cauză, din care se simțea și el ispitit să bea. Ceea ce a și făcut, până l-a luat somnul. S-a trezit mulți ani mai târziu, cam confuz. Uite-așa a ratat Rip Van Winkle Revoluția Americană.

Jack Torrance se bucură tare când găsește barul hotelului al cărui îngrijitor pe timp de iarnă este, plin cu băuturi și oameni. Ce contează că oamenii sunt mai degrabă fantome și că el a renunțat la alcool de când i-a rupt accidental mâna lui fii-su, barmanul Lloyd îl servește cu martini și gin până când Jack ajunge să danseze cu o ectoplasmă sexy și aproape se lasă convins de maleficul hotel să-și expedieze soția și copilul pe lumea cealaltă.

Spre dimineață, când dispar fantomele, Jack se extaziază că barul este încă plin cu băuturi, păcat că pică din picioare și se lovește la cap înainte să-și mai toarne un păhărel.

Jim Dixon este un norocos, într-adevăr, mult mai norocos decât alți bețivi, așa cum oricine își poate da seama din scena următoare. Jim e beat turtă, ajunge acasă, bea niște apă și se îmbată mai tare, încearcă să se întindă în pat dar „camera începe să se înalțe pornind din colțul de jos, din dreapta, al patului, părând să se mențină totuși în aceeași poziție." Tulburat, se așază pe marginea patului și, stupoare, camera „își recapătă nemișcarea".

Se mai joacă o vreme de-a întinsul pe pat, care atrage după sine mișcări nenaturale ale camerei, până când reușește să adoarmă. Remarcabil este că reușește să se și trezească, simțindu-și gura ca și cum i-ar fi fost „folosită drept latrină de vreo creatură minusculă a nopții, care își dăduse duhul acolo" și cu pătura ciuruită de arsurile provocate de țigara aprinsă în timpul nopții… de el? sau de un vagabond care se adăpostise lângă el pe timpul nopții? Ce mai contează…

Poate că nu este cea mai tare beție bukowskiană, dar am ales-o pentru că are niște faze care merită tot respectul bețivilor de pretutindeni. O să povestesc puțin ce s-a întâmplat la nunta asta Zen și, când ajung la faze, fac un semn discret.

Buk este cavaler de onoare la o nuntă oficiată de un mare maestru Zen. Bea câteva păhărele de scotch cu apă ca să-și calmeze nervii, confundă un puștiulică pletos cu o puștoaică și-i promite că or să se căsătorească într-o zi. Apoi începe ceremonia și urmează prima fază:

„Am observat urechile Maestrului Zen în lumina lumânărilor. Lumina bătea prin ele, ca și cum ar fi fost făcute din cea mai subțire hârtie igienică. Maestrul Zen avea cele mai subțiri urechi pe care le văzusem vreodată. Asta era ceea ce îl făcea un sfânt. Trebuia să am urechile alea!"

Se termină abureala cu ceremonia, Buk o pupă pe gură pe mireasă și-l felicită pe Maestrul Zen, își smulge cravata, o aruncă și se năpustește spre platourile cu mâncare, de unde ciugulește ceva și se întoarce la scotchul cu apă. Îl vede pe Maestrul Zen ieșind pe ușă, iese și Buk după el și urmează a doua fază:

„Hei, Maestre! Ori îmi dai urechile alea bengoase, ori țoalele alea bengoase de pe tine - halatul ăla de baie cu neoane!"

Și-ncepe să-l bată pe Maestru, până când Maestrul îi aplică o lovitură de karate care-l trimite pe Buk între niște cactuși. După ce-și revine, se apucă s-o violeze pe mama miresei, nu e lăsat în pace, scoate cadoul de nuntă la înaintare, dar nici cu ăla nu are prea mult noroc - e un coșciug mititel căptușit cu postav roz.

Ajunge până la urmă la pușcărie din cauza unei reclamații stupide cum că ar fi încercat să violeze două doamne pe stradă. Ultima fază e că Buk declară polițiștilor că el „niciodată nu ar încerca să violeze două femei în același timp."

Citeşte mai multe despre literatură:
La Gaudeamus găseşti literatură mai porno ca cele 50 de umbre ale lui Gray Literatura SF îmi taie pofta de viaţă Nu l-am văzut niciodată pe Bukowski beat