Oamenii Dreptății este un proiect video prin care 13 profesioniști ai comunității Lideri pentru Justiție vor să arate fața umană a celor care activează în sistemul judiciar. VICE publică câteva interviuri cu cei implicați, ca să înțelegi mai bine unele controverse din spațiul public.
Alex Arghir este președintele Judecătoriei Sectorului 2 și este ultimul magistrat pe care l-am intervievat în cadrul proiectului Oamenii Dreptății. Am vorbit cu Arghir dacă îl influențează fenomenul telejustiției, dacă știe să își gestioneze antipatiile ce pot apărarea în sala de judecată și despre cum a fost să-l judece pe însuși președintele țării.
Videos by VICE
VICE: De ce a fost nevoie de acest proiect, a scăzut cumva încrederea cetățenilor în justiție?
Alex Arghir: Au existat fluctuații. La un moment dat, încrederea era la un nivel destul de scăzut, a început să crească, după care a stagnat, pare să fie un trend descendent. Cert este că se lucrează și la nivelul CSM, pentru a comunica mai bine. Trebuie să recunoaștem, sistemul de justiție nu comunică foarte bine, cel puțin din perspectiva instanțelor de judecată. Astfel, nu avem cum să creăm un dialog cu justițiabilii. Trebuie să fim conștienți fiecare de atribuțiile pe care le avem. Dacă am reuși să explicăm mai pe îndelete sentința, cred că oamenii ar înțelege mai bine. Proiectul încearcă să umanizeze sistemul, pentru că, în general, legea este dură. Dacă legea e așa, cei care o aplică nu trebuie să exagereze cu duritatea, ci o pot implementa într-o manieră ușor de înțeles. Și noi suntem oameni cu probleme, cu nevoi, cu aspecte pozitive și mai puțin pozitive.
Ai întâlnit mituri despre magistrați în care nu te regăsești?
Dacă într-o situație s-a întâmplat ceva sau dacă un judecător a reacționat într-un anumit fel, se pune un stigmat pe întreaga profesie. Majoritatea judecătorilor sunt buni profesioniști. Dacă dintr-o sută de situații, ai procedat bine în 99, iar într-o situație greșit, din păcate, se scoate în evidență ce ai făcut greșit.
Eu mizez pe echilibru. Rolul unui judecător nu este să creeze legea, ci s-o aplice. El o interpretează și îi dă viață legii. Legea este o entitate abstractă și prinde viață prin înfăptuirea actului de justiție.
Ce înseamnă a fi un judecător echilibrat?
A fi profesionist și foarte bine pregătit. Înseamnă să asculți ambele părți, să fii obiectiv și să decizi potrivit intimei tale convingeri, prin raportare doar la ce este în dosar. Independent de vreo influență sau de calitatea părților. Echilibru înseamnă să asculți, să nu te pripești.
Înseamnă să-ți depășești antipatiile sau simpatiile?
Antipatii pot exista, iar uneori poate sunt în subconștient. Însă, în momentul în care judeci, aceste lucruri nu mai contează. Ca să dau un exemplu banal: avocatul unei părți poate fi, la un moment dat, cam agresiv, are un comportament nepotrivit în cadrul ședinței de judecată. Dar dacă argumentele lui sunt corecte și instanța poate să valideze raționamentul pe care l-a făcut, considerând că dispozițiile legale se interpretează în maniera în care s-a susținut, nu se mai pune problema că îmi place sau nu de cineva. Soluția rezultă din probe și din aplicarea dispozițiilor legale.
Protestele cetățenilor au simplificat mult ideile justițiare?
Eu cred că trebuie să fim curajoși. Dacă societatea a simțit nevoia să reacționeze și să protejeze sistemul de justiție, cred că a fost întemeiat. Principiul cooperării loiale, de checks and balances, între cele trei puteri ale statului, trebuie să funcționeze eficient ca să putem avea o democrație sănătoasă. Desigur că fiecare trebuie să-și înțeleagă menirea. Sistemul judiciar nu este legiuitor. Pe de altă parte, este un prestator de servicii publice, noi aplicăm și dăm viață legilor, deci opinia noastră este importantă. Atunci, dacă vorbim de consultări, ele trebuie să fie reale și concrete. Opinia mea de profesionist asupra unui act normativ sau unui proiect de act normativ este importantă. Eu, dacă aș fi legiuitor, aș vrea să am acea opinie. Ce fac eu cu ea? Pot fi de acord sau nu. Parlamentul este cel care își asumă responsabilitatea pentru adoptarea unor legi, la fel ca Guvernul, pentru că și el poate emite ordonanțe de urgență. Dacă avem competențe partajate, nu înseamnă că nu putem să cooperăm.
Sistemul judiciar, prin reprezentanții săi, nu este ascultat de către clasa politică.
A existat un dialog, dar cred că el poate fi îmbunătățit substanțial. Dacă mă refer la ultimele acte normative, la ordonanța 7/2019, nu a existat în acest caz principiul cooperării loiale între puterile statului. Au existat modificări legislative fără avizul CSM. El s-a solicitat azi și, în mai puțin de 24 de ore, Guvernul a adoptat actul normativ.
Politica statului poate fi diferită față de propunerile pe care noi le facem. Nu aceasta e problema. Însă din dezbateri rezultă consensul. Pentru că scopul acestor consultări este binele general, să avem legi mai bune și să le aplicăm în mod unitar și echilibrat. Să garantăm accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil.
Este bine ca jurnaliștii să critice decizii ale instanțelor?
Hotărârile judecătorești se execută, nu se discută. Procesul nu se realizează nici la televizor, nici în presa scrisă, ci în cadrul instanței de judecată. Desigur că pot exista hotărâri judecătorești privind cauze cu un interes public deosebit. Într-un proces, sunt două părți pe poziții antagonice. Cumva, cineva, una dintre cele două părți va fi nemulțumită. Scopul nu este să mulțumești vreuna dintre tabere, ci să pronunți o hotărâre legală și temeinică prin raportare la probele administrate în cauză și dispozițiile legale potrivit intimei convingeri a completului de judecată. Independent de consecințe și de calitatea părților. Independent de faptul că hotărârea ta, cu un impact mediatic, va fi „tocată” în presă. Desigur că părțile au posibilitatea să comenteze hotărârile judecătorești. Dar susținerile ar trebuie să aibă loc în instanța de judecată, nicidecum la televizor.
Când judecătorul decide ca un proces să fie judecat cu porțile închise, asta lezează principiul bunei informări a cetățeanului?
Există anumite cazuri în care au acces doar părțile din dosar, martorii, avocații. În cauzele cu minori, de pildă. Dar, la fel, există posibilitatea ca judecătorul să aprecieze, în funcție de împrejurările factuale, ca judecata să nu aibă loc în ședință publică. Și eu pot da un exemplu care a avut loc la noi în instanță: cazul copilului ucis de haita de câini. Dosarul în primă instanță a fost la noi, la Judecătoria Sectorului 2 București. Judecătorul a decis ca ședința să nu fie publică, pentru că erau o serie de detalii care ar fi putut șoca sau aduce atingere înfăptuirii actului de justiție.
În momentul în care apar anumite detalii, fără să ai o hotărâre judecătorească, se poate forma convingerea în rândul opiniei publice că o anumită persoană este sau nu este vinovată de ceva. Or, decizia trebuie să fie independentă de discuțiile astea. Atunci există anumite situații punctuale în care nu mai aplicăm regula, ci excepția. Dar excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare. Ele sunt prevăzute în textul de lege, judecătorul este cel care pune în discuție ca ședința să nu fie publică, ascultă părțile, după care decide. Dar această decizie nu este un privilegiu pentru inculpat.
Este un judecător influențat de ce se discută în spațiul public?
Ești atât de independent cât vrei tu să fii.
Vorbesc de o influență psihologică, nu de intervenții directe.
Dezbaterile din mass-media despre anumite dosare pot fi percepute, la un moment dat, ca o formă de presiune. Dacă subiectul este întors pe toate fețele, pe chestiuni care sunt nesemnificative pentru înfăptuirea actului de justiție, te-ai putea aștepta în mod rezonabil să existe anumite consecințe.
Nu este ușor să fii judecător. În mod inerent pot exista presiuni exterioare prin raportare la miza procesului, la faptul că acesta ar putea avea un impact mediatic foarte mare sau niște consecințe. Dar revin la ce am spus, independent de calitatea părților, de miza procesului sau consecințe, adopți o hotărâre prin raportare la probele administrate în cauză, la dispozițiile legale incidente și intima ta convingere. Nimeni și nimic nu te poate determina, direct sau indirect, să dai o altă soluție decât cea potrivit intimei tale convingeri.
Cred că este nevoie și de o pregătire psihologică.
Dau un exemplu. Am soluționat un dosar în care se punea în discuție dreptul la viață privată versus libertatea de exprimare. Subiecții erau oameni importanți: conducătorul țării și un membru al Parlamentului. Nu a contat câtuși de puțin calitatea acelor persoane. Verdictul pe care l-am dat a fost confirmat și în calea de atac. Nu am simțit nimic diferit față de un proces cu justițiabili care nu au funcție în stat.
Cum vezi practica de a oferi presei probe din dosar și de a face telejustiție?
Sunt complet împotriva justiției televizate. Procesul trebuie să aibă loc în cadrul instanței de judecată. Fiecare parte urmărește un anumit interes. La televizor, niciuna dintre părți nu va prezenta tabloul complet, ambele perspective. Fiecare tabără va scoate în evidență doar ce o avantajează. Poți influența opinia publică cu privire la o eventuală soluție. Sau poți crea o falsă așteptare în rândul opiniei publice, când îți prezinți argumentele care te avantajează. Soluțiile nu se dau pentru opinia publică, ci în dosare concrete, cu situații juridice concrete și nu pentru a mulțumi vreuna dintre părți.
Cât de mult trebuie să fie public un dosar?
Eu sunt și purtător de cuvânt al instanței. Avem un ghid în relația sistemului judiciar cu mass-media. Regulile stabilite acolo sunt de bun simț. Cu ce nu pot fi de acord, iar aceste lucruri s-au mai întâmplat: nu poți afla din presă că ești suspect. Cum să afle întâi presa că ești suspect, iar tu afli din presă? În momentul în care mi s-a adus la cunoștință că am calitatea de suspect, se poate da un comunicat de presă, dacă subiectul respectiv interesează opinia publică.
Poți da pe surse informații dintr-un dosar în curs?
Nu poți da informații din dosar înainte ca acele informații să fie cunoscute de persoana vizată. Nu poți, cum se mai întâmpla, să apară în presă referatul cu propunere de arestare preventivă înainte să ajungă la instanță. Au fost anumite perioade în care exact asta s-a întâmplat. Apărea breaking news-ul cu propunerea de arestare preventivă și acea propunere nu ajunsese la instanță. Au fost niște derapaje, trebuie să recunoaștem. Dacă eu, instituție, dau comunicat când am o condamnare, de ce nu dau comunicat și când primesc o achitare?
Găsești argumente juridice pentru înființarea secției pentru investigarea magistraților?
Eu nu știu să existe o altă structură din cadrul parchetului destinată exclusiv unei categorii socio-profesionale. Mă întreb ce a determinat ideea de a înființa o structură specializată să ancheteze orice infracțiune comisă de judecători sau procurori. Chiar comitem așa multe infracțiuni, încât este nevoie de o structură specializată exclusiv pentru această categorie profesională?
Am dubii serioase cu privire la necesitatea și utilitatea unei asemenea structuri, trebuie să fim obiectivi și corecți. Și în cadrul DNA exista un serviciu specializat pentru infracțiuni comise în sistemul de justiție. Nu știu dacă chiar era nevoie de un serviciu specializat. Nu putem avea dublă măsură. Dacă e o secție, nu e în regulă, dar dacă era atunci un serviciu, era în regulă.
Pe de altă parte, nu mi se pare ok că această secție specializată este cumva scoasă din arhitectura constituțională a Ministerului Public, care funcționează pe criteriul subordonării ierarhice.
S-a discutat mult în spațiul public despre achitări. Inclusiv în DNA.
Nu numai în DNA, ci în cadrul Ministerului Public, pentru că este un criteriu de evaluare a performanței profesionale, dacă achitarea este imputabilă sau nu procurorului. Și este firesc să faci anumite analize și să te gândești dacă trimiți sau nu în judecată când vei mai avea o situație asemănătoare.
Procurorul sau judecătorul pot fi vedete?
Noțiunile sunt incompatibile.
Există magistrați de neînlocuit în sistem?
Nimeni nu este de neînlocuit. Credeți că instanța nu o să mai supraviețuiască după ce nu o să mai fiu eu președinte? Nu poți confunda instituția cu persoana. Cred că este foarte important ca un conducător de instituție să nu se identifice cu instituția însăși. Poți să fii mai vizibil sau prezent în spațiul public, dar nu să faci din asta un scop. Scopul este ca tu să aduci la cunoștința opiniei publice situația din sistemul judiciar.
Am interacționat cu judecători în social media care deveniseră militanți ai unei cauze, iar asta îi făcea agresivi atunci când emiteam opinii care erau în dezacord cu ale lor.
Una este să fii pasionat de un anumit subiect și alta e să devii pătimaș. Dacă ai devenit pătimaș, nu mai poți fi echilibrat, devii partizanul unei anumite opinii. Eu consider că putem fi de acord că nu suntem de acord. Dacă reușesc să transmit ce eu vreau, mingea cumva e la destinatar. Dacă este de acord cu opiniile mele, este în regulă, dacă nu, este iarăși în regulă.
Editor: Răzvan Filip
