Am ars-o două luni cu crescătorii de canabis din Afganistan

Fiind consumator cu o pasiune pentru iarba sustenabilă, am călătorit câțiva ani prin locurile unde a luat naștere canabisul. După India, Nepal și Pakistan, următorul loc pe lista mea a fost Afganistanul, pentru cultura sa unică de creștere a ierbii.

Afganistanul este în mare parte montan și fără ieșire la mare. Fiindcă este poziționat de-a lungul celor mai importante rute de comerț între Asia Centrală și subcontinentul indian, mai multe imperii au încercat să-l cucerească de-a lungul secolelor. Dar peisajul unic de dezolant al țării și climatul aspru au ajutat-o să reziste cuceririlor străine.

În 1979, Uniunea Sovietică a ocupat țara și a instalat un guvern comunist deloc popular printre localnici; trupelor sovietice li s-au opus mujahedinii, trupe de gherilă islamiste susținute de SUA. În cele din urmă, Uniunea Sovietică s-a retras înfrântă din Afganistan în 1989. Dar asta nu a însemnat și încheierea războiului civil din Afganistan, care continuă de atunci sub diverse forme. În 1996, talibanii au preluat controlul în Afganistan și au fost ulterior destituiți de invazia armatei americane în 2001. Din 2017, talibanii au recâștigat teritoriul și acum se crede că sunt mai puternici ca niciodată.

Pe scurt, decenii de conflicte au blocat dezvoltarea economică și au izolat în mare Afganistanul de restul lumii. Între timp, industria canabisului a înflorit la nivel mondial, iar cultivatorii investesc în soiurile hibride care sporesc efectele psihotrope ale plantei și o fac un produs mai profitabil. Ca rezultat, majoritatea canabisului cultivat la nivel global se trage din aceleași soiuri cu un conținut ridicat de THC.

Dar deceniile de izolare ale Afganistanului au protejat soiurile native de canabis de hibrizii moderni, făcându-l un punct de referință al biodiversității pentru plantă. Asta m-a tentat să documentez aceste soiuri naturale și rare de canabis înainte să dispară. În 2018, mi-am făcut programare la ambasada afgană din Paris (cea mai apropiată pentru mine ca cetățean belgian), unde am fost avertizat despre cât de periculoasă este țara și mi s-a spus să stau la hotel pe toată durata vizitei. 

După o lună de plimbări pe drumurile din Uzbekistan, am trecut într-un final Podul Prieteniei dintre Afganistan și Uzbekistan, care conectează cele două țări de-a lungul râului Amu Darya. Pe podul ăsta au părăsit Afganistanul trupele sovietice pe 15 februarie în 1989, după un deceniu de război.

Destinația mea finală a fost Mazar-i-Sharif, al patrulea cel mai mare oraș din Afganistan, la 60 de kilometri depărtare, într-una dintre cele mai fertile zone ale țării. Orașul produce bumbac, cereale și fructe, dar este faimos și pentru culturile de canabis. 

Odată ajuns în oraș am observat câteva plante de iarbă care creșteau pe lângă casele oamenilor, probabil cultivate pentru consum propriu. Cu cât mă îndepărtam de centru, cu atât deveneau mai vizibile plantele de canabis printre câmpurile de bumbac, până când în final au ocupat parcele întregi de pământ.

Deși este cultivat de decenii întregi, canabisului este ilegal în Afganistan din anii 1970. Pentru propria siguranță, am știut că era important să mă pun bine cu fermierii locali. Mazar-i-Sharif este un oraș prietenos și plin de viață în timpul zilei, dar noaptea este îndeajuns de periculos ca oamenii să nu mai iasă din case. La început, fermierii clar nu au avut încredere în mine, dar odată ce au realizat că eram interesat doar să le fotografiez munca, m-au lăsat să mă apropii mai mult.

Am fost impresionat de câte tipuri diferite de plante se găsesc pe același câmp. Mici și mari, cu frunze înguste și late, albastre și mov, și cu floarea plină de semințe și cu o rășină strălucitoare. Unele miroseau a fructe de pădure, altele ca pișatul de pisică. Această biodiversitate este conservată de fermieri prin abordarea lor tradițională. În loc să cumpere semințe noi, plantează o parte din cele rezultate din cultura de anul trecut, de la plante polenizate.

Sezonul de recoltare este între lunile octombrie și decembrie. După asta, plantele sunt uscate și procesate. Afganii nu fumează floarea de canabis, ci transformă planta în hașiș. Metoda asta tradițională filtrează rășina de canabis și o face mai concentrată, o practică născută undeva între nordul Iranului și nordul Afganistanului în Evul Mediu.

Ingredientele active din canabis, THC și CBD, sunt făcute de trihomi, glandele rășinoase de pe suprafața frunzelor. Ca să faci hașiș, începi să separi rășina nisipoasă de frunze și o cerni de mai multe ori. Produsul este apoi presat și încălzit ca să elibereze uleiurile volatile. Hașișul afgan are de obicei o culoare închisă la suprafață, dar mai deschisă în interior.

În regiunea asta, fumatul de hașiș este o ocazie de socializare cu prietenii și familia. Una dintre cele mai vechi tehnici de fumat constă în aruncarea unei pelete de hașiș în jar aprins, înainte să inhalezi vaporii printr-un pai, în timp ce ai și puțină apă în gură. Tehnica asta, numită naysha, este destul de eficientă, e ca și cum ți-ai transforma gura într-un bong.

Afganii mai folosesc și chillum-uri, care sunt pipe din lemn cu apă, asemănătoare cu narghilelele, numai că le ții în mână când fumezi. Mulți fermieri de canabis au o cameră pentru chillum acasă, unde primesc musafirii. Găsești și în oraș baruri chillum unde fumătorii se pot întâlni și bea ceai verde în timp ce fumează. Am avut numai experiențe destul de pozitive cu fumătorii locali, care au părut bucuroși să petreacă timpul cu un turist. De obicei este o atmosferă relaxată, se discută și se râde în timp ce pipa trece de la unul la altul.

Bineînțeles că se fumează și jointuri în Afganistan. Ocazional am văzut oameni care-și pun bețișoare de hașiș pur în țigările goale. Unii își udă și jointurile înainte să le aprindă, ca hașișul să elibereze mai ușor uleiurile și să ardă mai încet. Astfel jointul poată fi pasat între zece oameni timp de 20 de minute fără să se stingă.

După cum am observat, cultura canabisului din Afganistan pare că nu s-a schimbat prea mult în ultimele secole. După decenii de conflicte, economia țării este pe butuci și se bazează în principal pe cultivarea unei alte plante mai periculoase, macul din care se extrage opium. Profiturile de pe urma câmpurilor cu maci sunt una dintre sursele principale de venit ale talibanului, în ciuda eforturilor Statelor Unite să le stopeze producția. Pentru majoritatea bunurilor de consum, Afganistanul se bazează pe importuri.

Sunt impresionat de contrastul dintre viața conservatoare de zi cu zi din Afganistan și cultura bogată a canabisului din regiune, cu fermierii talentați și cunoștințele transmise din generație în generație.

Cartea lui Lucas Strazzeri, Afghanistan: A Cannabis Fortress, poate fi comandată direct de pe pagina lui de Instagram, @lucaswiseup.

Mai jos poți vedea mai multe fotografii din carte.

Articolul a apărut inițial în VICE Belgia.