De ce codependența îți schimbă viața, indiferent că e vorba de alcool, jocuri de noroc sau altele

Dependența poate fi a unui singur om, dar ca să treacă peste are nevoie de ajutor și de susținere de la ceilalți. Dacă ești tu acel om, sau știi pe cineva care ar avea nevoie de sfaturi și de un ghidaj, ai nimerit unde trebuie.

Am vorbit cu Gabriela Bratu, psiholog clinician și psihoterapeut adlerian în adicții, despre toate fragmentele care intră în orice puzzle al dependenței. 

Ea s-a specializat în cadrul unui proiect al celor de la ALIAT (Alianţa pentru Lupta Împotriva Alcoolismului şi Toxicomaniilor) și lucrează cu dependențele din 2015. A participat în Constanța și la caravanele Alcohelp derulate de ALIAT și a remarcat că atitudinile oamenilor s-au mai schimbat. „Nu mai sunt atât de speriați să vorbească despre consumul excesiv. Sunt mai curioși, dacă nu pentru ei, pentru alte persoane. Dacă altă dată fugeau de noi când aflau cu ce ne ocupăm, acum au venit mai mult în întâmpinarea noastră.”

Ce e însă o dependență? Pe scurt: momentul când creierul înregistrează consumul adictiv drept o soluție. Odată instalată, începe lungul drum de-a scăpa. În ideea asta, Gabriela și-ar dori ca tot mai mulți oameni să înțeleagă că și ceilalți din cercul de apropiați ai celui dependent sunt importanți în acest proces, inclusiv să-l însoțească la ședințele de consiliere.

„Fiecare dintre noi avem un set de valori și când una dintre aceste valori este afectată serios ne putem duce către partea de consum. Până la urmă așa se și ajunge în adicție: creierul interpretează că alcoolul, jocurile de noroc, tehnologia, mâncarea ajută să uiți de stresul zilnic, să evadezi și să te deconectezi”, adaugă ea.

Persoanele din viața dependentului, care ajung să fie afectate prin proximitate de această boală, sunt la fel de importante ca cei care se confruntă cu adicția. În contextul ăsta merită menționat că, de cele mai multe ori, cei care fac programare la cabinet sunt aparținătorii celor care se confruntă cu adicția. Tocmai de aceea, la prima întâlnire de terapie, Gabriela invită ca persoana care se confruntă cu consumul excesiv să participe alături de cineva din cercul familial, dacă nu chiar prieteni sau partenerul din relație.

În felul ăsta poate observa urmele dependenței și dinamica dintre membrii, informații necesare în terapia individuală. Ședința comună ajută și în identificarea resurselor emoționale ale persoane dependente: cât de mult e susținută sau nu de ceilalți. Susținerea emoțională e un ingredient adesea esențial când cineva se confruntă cu dependența, pentru că, de cele mai multe ori, persoanele care ajung în aceste situații suferă la rândul lor.

Deși cele mai multe persoane codependente ajung să prioritizeze terapia pentru cei dependenți, din diverse cauze, inclusiv bani, sunt conștiente de cum le-a fost afectată viața din cauza dependenței. Ajung chiar să dezvolte tot felul de tulburări sau de probleme organice din cauza stresului.

„În momentul în care eu, ca soție a unui soț care consumă, am grijă de mine și nu-mi neglijez propria viață sau pe ceilalți membrii ai familiei, îi arăt partenerului că nu îl controlez, că am încredere că va ieși, că este momentul să aibă și el grijă de viața lui și de viața noastră.”

Ea subliniază, totodată, importanța respectării individualității, fără a ajunge la o autoidentificare cu un singur rol, de exemplu de soție, soț sau părinte. Cu atât mai mult în cazul părinților al căror copil îi observă și învață constant de la ei. Dacă celălalt se pierde în rolul de salvator poate ajunge să aibă resentiment de tipul „ia uite ce mă obligi să fac” sau „uite la ce renunț pentru tine”. Ea numește aceste interacțiuni dinamici dezadaptative.

Primul semn al codependenței e cel al deprioritizării personale, când cineva renunță la lucruri importante astfel încât să ușureze parcursul celui care este în adicție, când îl protejează de „ochii lumii”, adică nu îl ajută să conștientizeze consecințele și nu apelează la resursele din jur, ci aplică principiul „lasă că mă descurc eu singur” și ajunge în izolare socială. „Este important să-l ajutăm pe cel care este în suferință, dar să nu ne neglijăm pe noi în acest proces.”

Într-un astfel de moment, dacă vrei să cauți soluții pentru cealaltă persoană, e esențial să fie implicată în aceste decizii. Gabrielei i se întâmplă, uneori, ca partenerii de viață sau poate părinții să o sune la cabinet și să-i spună ei cum să vorbească, ce să spună sau cum să oblige persoana dependentă să se schimbe. „E o nevoie de control și de certitudine. Dar când facem lucruri pentru ei le transmitem că ei nu pot avea grijă de ei, că nu sunt în stare să se descurce, ceea ce doar conturează încă o dată lipsa încrederii în sine cu care persoanele dependente se confruntă.”

Legat de „ochii lumii” sau „gura lumii”, Gabriela tranșează situația astfel: rușinea pentru cum ești perceput de ceilalți e deja un factor de stres, dar când dai curs acestei convingeri – că ce vor zice ceilalți, că lumea te vede, că te judecă – chiar dai lumii puterea de a-ți da valoare.

Mai ține cont și de raportul de putere. Când vrei să controlezi comportamentul celuilalt, e poziționare superioară față de cel care e în adicție. Gabriela spune că atunci când e contactată de aparținători care o întreabă cum să facă față, în primul rând, le propune să renunțe la control. Din experiența ei, în aceste relații rolurile ajung să fie inversate, când victimă, când agresor, când salvator, o dinamică care nu ajută pe nimeni.

„Nu e nimic constructiv în a face morală. Le spun că dacă simt nevoia să judece, să scoată capul pe geam, să respire adânc, să caute ajutor de specialitate dacă e prea mult. Dar mai degrabă să meargă pe colaborare. Să înțeleagă că nimeni nu ajunge în adicție de plăcere, ajung persoane vulnerabile emoțional dinainte, care au trecut prin fel și fel de evenimente traumatizante. Dar sunt reziliente, au capacitatea să se ridice.”

Bratu le recomandă tinerilor care trăiesc în familii afectate de dependență să-și dea seama cu cine ar putea discuta despre problemele prin care trec. Poate fi vorba de prieteni, psihologul școlii sau chiar grupuri de sprijin online. În același timp, e important să vorbească cu părinții pentru a-și verbaliza neputința.

E important să știi că există riscul să dezvolți și tu o adicție dacă ai crescut printre persoane care s-au confruntat cu una. Asta nu se înseamnă o condamnare pe viață, ci că trebuie să fii mai atent la mediul în care ai crescut și în care te dezvolți, dar și la eventuale probleme de sănătate mintală.

Adicțiile funcționează în moduri complexe, așa că e posibil să le preiei în alt mod. Gabriela Bratu amintește de un client dependent de jocuri de noroc al cărui tată fusese dependent de alcool. „Își promisese în copilărie «eu nu voi face niciodată ca tata», dar s-a dus în altă treabă, pentru că nu avea informația asta.”

E important să-ți recunoști sentimentul de neputință și să-ți dai seama că singurul lucru asupra căruia ai control e propria persoană, nu și pe cei dragi. Ce poți să faci, în schimb, e să te duci la ai tăi și să-i întrebi „Cum să vă ajut? De ce aveți nevoie din partea mea?”. „Atunci când tânărul întreabă, cei din adicție se simt în sfârșit înțeleși sau simt că au oportunitatea să exprime ce tip de ajutor au nevoie.”

Un alt aspect e să vorbești cu cei din jur în care ai încredere despre emoțiile prin care treci. Nu de alta, dar dacă nu adresezi neputința, furia și rușinea la timpul lor, acestea te vor afecta mai târziu, în viața de adult.

Când ai o dependență, îți poți promite la nesfârșit că vei face ceva în privința asta și, de cele mai multe ori, să nu reușești. După mai multe încercări eșuate, cei apropiați vor deveni poate neîncrezători și să se simtă ceva de genul „eu în fața lui nu contez, mai important este băutul”. 

„E un ciclu frustrant. Ei încearcă să se recupereze și au așteptarea ca ceilalți să le aloce toată încrederea de la începutul procesului, dar le zic o metaforă: suflă și-n iaurt acum. Au mai trecut prin spirala asta de oprire, recădere, oprire, recădere”, clarifică psihoterapeuta. 

Gabriela subliniază că în procesul de recuperare sunt implicați toți, și cel care este în adicție și cei din familie. De cele mai multe ori, spune ea, ritmul de recuperare al celor dragi este mai lent decât al celui care este în adicție. 

Tocmai de aceea, ce le propune celor care simt nevoia să promită că se lasă să spună în loc că „încearcă”.

„În plus, când forțăm pe cineva să promită, e și un șantaj emoțional la mijloc. E o nevoie de control pentru a rezolva situația, iar acea promisiune reprezintă iluzia siguranței, a controlului.”

Ca psihoterapeut specializat în adicții, Gabriela Bratu s-a lovit de lipsa serviciilor integrate pentru dependenți. E sunată foarte des de oameni în criză post sevraj, care e o urgență medicală: „Dacă mai sunt niște comorbidități, se poate și muri în episodul de sevraj. Îi trimit către spital, dar mai departe?” Sunt centre în țară care asigură o recuperare post dezintoxicare sau dezalcoolizare, însă mulți oameni nu ajung acolo pentru că n-au auzit de ele sau nu și le permit.

La început, când avea și ea o mică dorință de a salva la înaintare pentru că provine dintr-o familie care a trăit cu dependența, o durea rata mare de renunțare la ședințe. În adicție, explică ea, există ambivalență în toate stadiile schimbării, de tipul „aș vrea să mă opresc, dar pe de altă parte parcă îmi e dor să mă mai rup un pic”. Rata de abandon a ședințelor e destul de mare la cei care se luptă cu dependența, iar unii dintre ei nu sunt neapărat niște clienți pe care să se poată baza, ceea ce poate fi demotivant chiar și pentru ea ca terapeut. 

„Chiar mă uit la cei care vin cu adicții și la cei care vin cu alte problematici și se vede o diferență. Motivația e foarte mare la cei care vin în dezvoltare personală sau cu alte probleme, decât în adicție. În dependență trebuie să lucrăm foarte mult la motivație pentru că altfel oamenii renunță. Sunt unii care revin după câteva luni sau câțiva ani”.

Pentru a înțelege mai bine cât de implicată în proces e persoana din fața ei, întrebarea pe care o pune ea la începutul terapiei e „care sunt beneficiile sau avantajele consumului?”. Pentru unii, e vorba despre un stres pe care nu-l pot ține în frâu, alții o fac pentru a-și automedica anxietatea. În momentul în care există un beneficiu în consum, apare și motivația. „Este varianta rapidă de rezolvare. Nu e o așteptare realistă ca motivația să fie tot timpul ridicată, trebuie să fim conștienți că fluctuează și atunci trebuie să facem o verificare din când în când.”

De multe ori, zice ea, adicția devine o parte importantă din rutina zilnică, așa că atunci când cineva renunță la ea suferă o pierdere. „Este ca un doliu, devine o provocare pentru ei să găsească lucruri care-i ajută să se simtă recompensați, să refuleze într-un mod sănătos sau să găsească alte variante de a obține acel beneficiu în afară de consum.”