În copilărie, am citit într-un ziar rubrica unui terapeut sexual. O femeie întreba dacă ar trebui să se simtă vinovată pentru că se gândește la un actor faimos în timp ce face sex cu soțul ei. Nu, bineînțeles că nu, e perfect normal să se întâmple asta. Mă gândesc la textul ăla de când m-a violat un tip pe care l-am cunoscut pe Tinder. Mă gândesc la text pentru că mi-e mai ușor decât să fiu conștientă de ce se întâmplă. Nu mă pot gândi la un actor cu care mi-ar plăcea să fac sex, așa că mă întreb care o fi actorul la care se gândește nevasta respectivă. George Clooney, poate. Sau Pierce Brosnan.
Îmi imaginez cum mă trezesc, ies pe ușă, cobor scările și chem un taxi. Mă gândesc că merg să mă văd cu Brad Pitt sau Robert Downey Jr. Dar nu știu cât timp o să pot să-mi distrag atenția cu asta. La un moment dat, el stă întins lângă mine și eu nu mă pot ridica pentru că sunt amețită. Poate că nu vreau să merg. Dacă merg acum, o s-o pățesc. Îmi cheamă un taxi și dau o adresă greșită. E începutul lui iunie și e cald, iar eu aștept taxiul pe stradă.
Videos by VICE
Am fost un copil furios. Avem multe fotografii de familie în care sunt singura care pare să fie într-o stare proastă. Încruntată, la șapte ani. Tata îmi spunea uneori Stromboli, un vulcan de pe insula cu același nume, lângă Sicilia. Nu știu cum s-a întâmplat, dar acum îmi e mai degrabă rușine în loc să fiu furioasă.
Într-un eseu despre furia feminină, autoarea Leslie Jamison menționează un studiu din 2016 care a dovedit că participanților le-a fost mai greu să identifice genul fețelor feminine când acestea aveau expresii furioase. Furia e masculină. Deși două din trei femei experimentează hărțuirea sexuală de-a lungul vieții. Una din șapte femei devine victima unei agresiuni sexuale grave.
Prin 2009, participanții la un studiu similar au identificat fețele androgine furioase drept masculine și au considerat că fețele androgine mai temătoare sunt feminine. Deci teama pare să se simtă acasă în trăsăturile mele mai mult decât furia. Teama că mi s-a întâmplat ceva. Teama că n-am spus „nu” suficient de des. Am fost violată și întâi mi-a fost rușine. Abia apoi am simțit furie.
În săptămâna care a urmat după viol, am glumit despre asta, pentru că n-am știut ce altceva să fac. Doctorul mi-a dat concediu medical o săptămână. Conduc mașina spre o parte necunoscută a orașului, să fiu cât mai departe de apartamentul meu și de mine însămi.
Îmi e rușine că nu plâng toată ziua. În mintea mea țin o listă cu momentele în care am plâns: duminică, în drum spre casă din parc, în fața restaurantului indian, în timp ce așteptam comanda, apoi, după ce am mâncat, în scuarul din fața casei mele. Apoi luni, după ce m-am trezit în camera colegei de apartament, și când l-am sunat pe doctor. Marți, în cabinetul doctorului și apoi pe stradă. Acum e miercuri și încă n-am plâns. Dacă nu plâng azi, e aproape ca și cum nu mi s-ar fi întâmplat.
Îndoiala e mai ușoară decât să știi ceva sigur. Vreau să mă îndoiesc atunci când vorbesc cu mama la telefon pentru că nu vreau să știe. Vreau să mă îndoiesc când citesc că o victimă a violului din Basel a fost învinovățită pentru ce a pățit din cauză că s-a sărutat cu un alt bărbat într-o baie publică în aceeași seară. Vreau să mă îndoiesc când mă uit la serialul I May Destroy You, în care o femeie e violată și pierde controlul asupra vieții ei. E mai ușor să te îndoiești decât să accepți că ai fost agresată sexual. Din miercurea aceea în care n-am plâns, am plâns doar când ceilalți reacționează la experiența mea. Când colega mea de apartament mă întreabă dacă vreau să vină cu mine la o întâlnire cu o asociație pentru susținerea victimelor sau când un prieten îmi scrie: „M-am gândit mult la tine azi și vreau să știi că sunt mereu aici pentru tine”. Am nevoie de confirmări de la alții ca să fiu sigură că mi s-a întâmplat.
Mă tem să nu exagerez și atunci când văd că unii bărbați se holbează la mine. Dar nu e o exagerare niciodată. Și totuși, nu am putut să accept că a fost viol decât atunci când o doamnă de la asociație mi-a explicat că am fost violată.
Câteva săptămâni mai târziu, violatorul meu mi-a trimis un mesaj în care își cerea scuze. Spunea că îi pare rău dacă m-a rănit în vreun fel. Mă uit regulat pe profilul lui de Instagram. Își face selfie-uri, pune poze din vacanță. Mă întreb dacă fetele cu care umblă își imaginează că e un violator. Mă întreb dacă are vreodată remușcări pentru ce mi-a făcut în timp ce se plimbă pe plajă.
Uneori mă uit în oglindă și arăt total diferit. Poate că fața mi-e strâmbă sau brațele îmi atârnă greșit din umeri.
La o petrecere, trec mereu pe lângă oglindă și verific dacă fața mea arată ca de obicei. Îmi pare diferită.
Uneori merg în locuri drăguțe cu prietenii și ne îmbrățișăm și râdem. Și apoi îmi e rușine. Înseamnă că n-am fost violată dacă îmi permit să râd la câteva luni după asta.
Îmi cer scuze unui prieten că nu ne-am văzut în ultimele săptămâni, după care îi povestesc ce mi s-a întâmplat.
„Știi ce trebuie să facă piloții după ce se prăbușesc cu un avion?”
Scutur din cap că nu.
„Să se urce imediat din nou în avion.” Mi-a recomandat să nu aștept prea mult până data viitoare când fac sex. „Altfel o să-ți fie frică să te mai urci în avion vreodată.”
Pentru că, nu-i așa, cel mai important lucru pentru o femeie după o agresiune sexuală e să fie capabilă să facă sex în continuare.
Accident de avion. Același impact asupra vieții l-a avut violul asupra mea.
Mă întâlnesc din nou cu un tip cu care mă văd de câteva ori pe an, când trec prin orașul lui. Stăm întinși pe canapea și mă întreabă dacă am observat că a slăbit și e în formă. N-am observat nimic. Vreau să-l întreb dacă a observat el cumva că fața mea e strâmbă.
Nu vorbesc despre viol la date-uri. Dar odată a ieșit din mine pur și simplu. Suntem goi la el acasă și mă simt sinceră. După ce îi povestesc, mă simt mult prea goală și vulnerabilă.
În vacanță, fac un videocall cu o avocată. Nu simt compasiune în vocea ei. Nu mă sfătuiește nici să raportez violul, nici să nu-l raportez. O să fie mărturia mea împotriva mărturiei lui. Mă întreabă dacă o să suport stresul mental. Conform statisticilor din 2014 până în 2016, doar unul din o sută de violatori e condamnat. Mă gândesc iar la accidentul de avion. La impactul lui în viața mea.
Mărturia mea împotriva mărturiei lui, I May Destroy You, „te joci cu focul”. Nu am de ales decât să mă înfurii. Mă gândesc la cât de normală e furia pentru bărbați. Dar femeile nu au voie să se înfurie. În cabinetul terapeutei mele e o fotografie cu Marilyn Monroe. Cred că e acolo de când s-a construit casa. Zidarii au ridicat zidurile, zugravii le-au vopsit, electricienii au instalat cablurile și cineva a venit și a pus pe perete fotografia asta. Cu Marilyn caldă și zâmbitoare. Furia e la ea acasă pe fețele bărbaților. Dar nouă nu ne permit să ne mișcăm liber în spațiile publice, să ne terminăm propozițiile, să ieșim la date fără să fim agresate. Ne iau și furia. Nu avem voie să fim furioase din toate cauzele astea.
Uneori încă simt nevoia să plâng. Deja am luni de exercițiu și îmi vine mai ușor. Uneori prietenii mă întreabă dacă sunt ok sau am nevoie de ceva. Nu mi-e rușine că am nevoie de prieteni. Uneori reușesc chiar să râd fără să-mi fie rușine. Alteori rămân cu gândul blocat în luna iunie. Dar acum mi se citește furia pe față. O exprim peste tot, și în articolul ăsta. A venit iarna.
Articolul a apărut inițial în VICE DACH.
