Oamenii habar n-au cum să se sinucidă

Salutare, saci protoplasmici de calciu şi alte porcării aflaţi în continuă descompunere. Numele meu e Mona Moore. Evident, acesta nu e numele meu real, dar sunt un doctor adevărat. Dar să nu vă pară rău de mine, pentru că asta înseamnă că o să am mereu un job şi un apartament de zece ori mai mari decât al vostru (asta pentru că nu sunt doctoriţă în România) şi o să vă spun ce să faceţi pentru că ştiu mai multe decât voi.

Oamenii habar n-au cum să se sinucidă. Ai crede că, odată ce te-ai hotărât să te autodistrugi, acţiunea în sine ar fi una uşor de realizat, dar majoritatea eşuează. De fapt între zece şi 20 de milioane de oameni dau greş în încercările lor de suicid anual. Asta înseamnă multe ore de spitalizare irosite aiurea. De-asta n-o să primeşti multă simpatie din partea medicilor când haleşti o cutie întreagă de calmante şi le stingi cu o sticlă de şnaps de piersici, pentru că te-a părăsit prietenul.

Tentativele de sinucidere şi comele alcoolice încep să vină în spital pe la miezul nopţii. În 80% din cazuri oamenii optează pentru o supradoză pentru a sfârşi ca o vedetă rock cu faţa în propria vomă şi pastilele împrăştiate prin toată casa. De fapt se aleg doar cu un ficat ca al lui Keith Richards fără toţi anii de distracţie şi excesuri ca să-i justifice condiţia.

Puştii preferă paracetamolul. Cei de vârstă medie bagă antidepresive, iar bătrânii deprimaţi bagă sedative ca să-şi inducă un somn permanent. Dar cu toţii fac aceeaşi greşeală, niciunii nu iau destul. Sunt sigură c-aţi avut cu toţi genul ăla de weekend în care voi şi prietenii voştri aţi băgat o tonă de ketamină şi totuşi (în general) n-a murit nimeni după aia, deci, dacă vrei cu adevărat să scapi de existenţa ta tristă, trebuie să bagi cantităţi serioase. Chestia e că, este cu atât mai rău dacă iei aproape destul cât să te omori. Ficatul tău cedează şi se face galben, sângerezi din toate orificiile şi te poţi aştepta la o viaţă de transplanturi, ceea ce e de căcat. Filmele proaste de adolescenţi sunt de vină pentru mitul că tăiatul venelor e o metodă bună de suicid. Chiar dacă reuşeşti să te tai destul de adânc sau chiar direct pe o arteră, tot va dura atât de mult încât o să renunţi şi o să suni la ambulanţă înainte s-o mierleşti. Deşi metoda are o anume estetică dramatică.

În general să eşuezi o sinucedere e mai de căcat decât să eşuezi în viaţă. Dacă te împuşti în cap la un unghi greşit, ajungi retardat. Dacă te arunci de la un etaj prea aproape de sol, rămâi paralizat pe viaţă. Dacă iei o duşcă în minus dintr-o sticlă de clor, o să trebuiască să aştepţi să ţi se dizolve stomacul.

Există şi categoria celor fac asta pentru că vor atenţie. Problema cu ei e că n-avem unde să-i punem. La Urgenţele de la Psihiatrie au un număr limitat de paturi şi e foarte greu să ajungi în ele. Dacă vrei asta neapărat, trebuie să fii dezaxat complet, sinuciderile la mişto nu îţi garantează un loc. O dată au adus un depresiv de 30 de ani, care sunase la poliţie şi ameninţase că se spânzură. Psihiatrul de serviciu i-a spus: „Ne pare rău, dar dacă tu chiar voiai să te spânzuri, n-ai mai fi sunat la poliţie, nu-i aşa?" Poate c-a fost cinic, dar ăsta e adevărul. Din nefericire el s-a întors în aceeaşi seară. Şi-a legat o sfoară de gât, s-a aşezat pe marginea unui acoperiş de bloc şi a sunat la poliţie înainte. De data asta l-au primit, dar doar pentru că a insistat poliţia.

Unele tentative sunt pur şi simplu stupide. O femeie nordică de vârstă medie a venit la Urgenţe înecându-se, dar refuza să lase doctorii să-i deschidă gura. Au pus-o la pământ, i-au deschis gura cu forţa şi au scos cu penseta din gâtul ei o pereche de tanga roz. Merită puncte pentru originalitate, dar nu pentru execuţie. Să faci supradoze de vitamine, să-ţi ţii propriul cap sub apă, să haleşti destulă aspirină cât să ai o indigestie sunt toate din aceeaşi serie. Toţi supravieţuitorii spun acelaşi lucru: „Mă simt foarte prost." Păi aşa şi trebuie. Oamenii ratează sinuciderile pentru că, de fapt, nu vor să moară. Viaţa s-ar putea să nu merite să fie trăită, dar moartea nu merită deranjul.

Apropo, nu vreau să se înţeleagă că încurajez tacticile de sinucidere eficiente. Doar spun că, data viitoare când eşti depresiv, du-te naibii la un film. Tuturor le place asta. Dar orice ai face, nu bea clor, c-o s-o regreţi.

Traducerea: Mihai Popescu

Urmărește VICE pe Facebook