Mi-am pus silicoane în România și de atunci nu mai scap de ghiolbani și țațe

Nu există fată la care să nu se holbeze bădăranii pe stradă, asta să fie clar. Și eu sunt fată, așa că am trăit câteva zeci de episoade de fluierat, acostat și pipăit nesolicitat pe stradă. Nu, nu vreau să arunc cu hashtag-ul #metoo, dar sunt de acord că mulți oameni nu știu diferența între hărțuire și mitocănie.

Prietena mea Alina* și-a pus silicoane. Sânii ei arată minunat, dar viața i s-a schimbat complet. Într-o singură plimbare cu ea, nu am văzut nici într-o săptămâna de vară în perioada mea de fuste incredibil de scurte atât de multe priviri și bărbați gata să-și rupă gâtul după o femeie.

Tipa nicidecum nu se îmbracă decoltat, dar parcă bărbații au un al șaselea simț și miros silicoanele de la poștă, lucru care îi transformă în animale. Au fluierat-o, strigat-o, invitat-o la întâlniri mai intime și câte și mai câte. Evident, am ajuns să discutăm despre viața ei cu silicoane și așa am aflat cum românii încă privesc fenomenul ca pe ceva futurist, pentru care nu sunt deloc pregătiți. Am discutat cu ea despre toate astea și i-am consemnat experiența, evident anonim ca să nu riște toată hărțuirea aia veninoasă a Internetului. (Georgiana Anghel)

Eu și prietenele mele discutasem de zeci de mii de ori că ne-am pune silicoane. Și ce să vezi, eu am și reușit. Viitorul meu soț mi-a oferit cadou o operație de augmentare mamară. De atunci viața mea nu a mai fost la fel.

Întâi și-ntâi, deodată, prietenele mele nu mai voiau silicoane. Toate mi-au declarat în gura mare că ele sunt foarte mulțumite de cum arată și că își preferă sânii din născare. La un moment dat, una dintre ele chiar mi-a sugerat că sunt cumva chiar împinsă să fac operația. Ei bine, nu, eu mi-am dorit sânii mai mari și am fost foarte fericită când am putut să-i și am.

Dar eram și foarte speriată în același timp de tot ce prespupunea actul în sine - până la urmă e vorba de chirugie invazivă. Dorința însă a fost mai mare decât mărimea de cupă, așa că mi-am luat liber o săptămână de la muncă, în care nu am dormit aproape deloc, și m-am pregătit pentru tot ce ar putea fi mai rău.

Medicul la care m-am operat are faima că pune implanturi prea mari, lucrul care m-a ținut cel mai mult nopțile cu ochii în tavan. Gândurile și frica m-au copleșit fix când nu trebuia, înainte de operație când am leșinat în preoperator. Mă gândeam întruna că o să mor pe masa medicului și toată lumea o să îl urască pe iubitul meu, care nu a făcut altceva decât să-mi îndeplineacă visul. Tremuram atât de tare încât atunci când m-am așezat pe masă, mișcam instrumentarul de pe tavița de lângă mine.

Dar, din fericire, intervenția a decurs perfect și n-am simțit nimic. M-am trezit când a sunat telefonul fix din ATI. Era el, iubitul meu, care întreba dacă sunt bine. Mie îmi venea super tare să fac pipi și am chemat asistenta. A vrut să-mi pună o ploscă, dar am refuzat și m-am ținut trei ore până am ajuns în salon.

Au urmat patru zile în care a trebuit să fiu ajutată să mă ridic din pat. Nu puteam singură. Habar nu aveam că folosim atât de mult mușchii pieptului pe care eu acum nu mă puteam baza. Calmante trebuia să iau întruna.

Nu pot să descriu durerea, era ca o presiune mare. Nu mă puteam baza pe partea superioară a corpului, nu puteam nici o sticlă de apă să deschid. Când am strănutat prima dată, am crezut că mi-au picat silicoanele în șosete, iar cu tușitul a fost o altă experiență neașteptat de dureroasă. Abia la cinci zile după externare, am început să mă simt mai bine și mi-am reluat viața cât de cât.

Prima dată când am observat că oamenii nu au nicio problemă să mă ia la întrebări vis-a-vis de sânii mei a fost când am ajuns la ziua unei prietene. Chiar iubitul ei m-a întrebat cât am dat pe silicoane. I-am zis. Mi-a explicat că de banii ăștia puteam să-mi iau o mașină la mâna a doua și că, dacă tot am plătit atât, să mi le arăt, de ce mă îmbrac închisă până-n gât.

Ei bine, acesta avea să fie blândul început al unui lung șir de întrebări incomode, iar unele chiar au fost hărțuiri în toată regula. De la oameni care se holbează la mine pe stradă fără jenă, cu toate că sânii nu sunt foarte mari (cupa D) și nici nu umblu dezbrăcată.

O colegă la muncă a venit direct și mi-a pus mâna pe sân fără niciun avertisment și mi-a zis „Ce faci, siliconato?”. Un alt episod a fost la o nuntă. Am mers cu o prietenă care a ținut să informeze p-acolo că sunt operată de ajunseseră jumătate din nuntași să se uite la mine.

Unii făcuseră o mică gașcă lângă mine, se holbau și comentau cu toate că eu nu mă uitam la ei. Era unul acolo cu soția cu care avusesem un interviu pentru un job. Am intrat în conversație cu ei, că na, erau aproape, și el se purta ca și cum nu ne știm.

Eu i-am zis cum ne cunoscusem. El nu și nu, că nu m-a mai văzut niciodată. La care nevastă-sa a replicat: „Cum să o mai ții minte, că atunci nu avea silicoane?” Mai târziu a venit la mine să-mi spună că vrea să-și pună și ea și pe la ce doctori a fost pentru asta. Cu toate că eu nu întrețineam subiectul cu nimeni.

O altă nuntașă m-a abordat afară, o femeie pe la 45 de ani pe care nu o știam, să-mi spună câte operații estetice are ea. Nu am realizat până atunci cât lipsiți de tact și bun-simț pot fi oamenii. Intimitatea mea nu mai exista.

Șeful la care lucram când am avut operația a spus tuturor la serviciu că degeaba mi le-am pus, că nu le arăt. Oamenii pe stradă mă strigă efectiv, dacă greșesc și nu mă acopăr până-n vârful nasului. Iar cel mai nasol a fost un tip care mi-a zis în față „Hai să ți-o dau!”.

Lumea are senzația că suntem apropiați de o viață și mă întreabă random dacă voi putea să alăptez sau dacă se pot sparge și chiar a fost cineva care m-a întrebat dacă pot să zbor cu avionul. Că sunt în trening și adidași, sau am tocuri și sacou, nu are nicio relevanță. Ei se uită la mine fără nicio jenă, inadmisibil de mult, iar ele zici că au mâncat murături stricate.

Toată lumea are o părere, care, ghici ce, nu mă interesează. Nu pricep că e o chestiune personală și că nu e ok să intri cu bocancii în viața omului. Sunt dintr-un oraș măricel, nu-mi imaginam că va circula vestea așa de mult. Dar o parte mare din vina felului în care sunt abordată o poartă niște oameni care mă cunosc și care au povestit tuturor de intervenția mea. Mda, aia e.

*Nu am dat numele real al persoanei pentru a evita hărțuirea online