Omul ăsta a creat gena care ar putea schimba lumea

Articolul face parte din noul număr din print al revistei VICE. Ediția pune accentul pe scriitorii, oamenii de știință, muzicienii, criticii și mulți alții care vor schimba anul viitor. Ei sunt „Cealaltă față a lui 2020”.

În funcție de variabile, cifra finală ar putea fi între 25 de mii și 2,5 milioane. Chiar și limita inferioară a gamei ăsteia e terifiantă. „Încearcă doar să-ți imaginezi 25 de mii de copii morți. E aproape imposibil. Înseamnă o treime din copiii din Boston”, a spus Esvelt, la fereastra Laboratorului Institutului de Tehnologie Massachusetts din Cambridge, Massachusetts. „Pentru că am spus ce nu trebuia. Pentru că nu m-am gândit la consecințele acțiunilor mele.”

Esvelt nu are nevoie de plic, pentru că acest calcul îi rulează încontinuu în minte: e o estimare aproximativă a numărului de oameni care ar putea să moară de malarie în următorii zece ani. Aceleași vieți ar putea fi salvate cu ajutorul genei bazate pe CRISPR - o tehnologie pe care inginerul evoluționist a conceput-o în 2013 și pe care a prezentat-o lumii în 2014.

Când un organism se reproduce sexual, genele sale au o șansă de 50% de a fi transmise urmașilor. O genă CRISPR e o cale de a nu ține cont de șansele alea și de a asigura că o trăsătură va fi moștenită. Ar putea fi folosită pentru a face toți urmașii unui țânțar să fie masculi, de pildă, făcându-le reproducerea aproape imposibilă și decimând o specie care ucide mai bine de jumătate de milion de oameni pe an, majoritatea copii. Într-o perspectivă mai sumbră, o genă ar putea provoca din greșeală și consecințe ecologice neprevăzute, întorcând astfel publicul împotriva sa.

„Nimic din instruirea mea prealabilă nu mă pregătise pentru asta”, și-a amintit Esvelt. Tehnologia asta genetică i-a schimbat parcursul carierei și l-a transformat dintr-un simplu om de știință într-o persoană care are-n grijă modul în care noile descoperiri vor influența felul în care structurăm cercetarea, luăm decizii politice și informăm publicul despre alegeri care le vor afecta mediul.

Esvelt și-a construit reputația de tip moralist. „De la Robert Oppenheimer încoace, niciun alt om de știință nu a lucrat atât de asiduu împotriva proliferării propriei creații”, apărea într-un portret publicat în 2018 în Pacific Standard. Dar, la urma urmei, eforturile lui Esvelt nu sunt, de fapt, despre ingineria genetică. În timp ce așteptăm să fie inventate alte tehnologii puternice - capabile de a ne transforma fundamental mediul de viață, ADN-ul, sănătatea - Esvelt vrea să pună la punct niște reguli morale pentru modul în care știința și omenirea se hotărăsc să se folosească de astfel de instrumente, indiferent care ar fi ele. Ingineria genetică ne poate pregăti pentru ce urmează, o tehnologie are potențial de a face mult bine, dar și de a provoca mari distrugeri.

Esvelt a sosit cu o întârziere de câteva minute, a menționat un tren amânat, iar apoi am intrat în biroul lui - surprinzător de înghesuit pentru un om care are de a face cu așa o responsabilitate uriașă. Peretele cel mai îndepărtat era flancat de plante, iar el a scos o cană uriașă de plastic și a turnat apă peste ele, în timp ce deschidea fereastra. Și-a cerut scuze pentru răcoare, dar m-a informat pe un ton direct că studiile arată că dioxidul de carbon se poate acumula în încăperile cu uși și ferestre închise.

Slăbănog și palid, cu o prezență nervoasă, Esvelt purta pantaloni scurți, sandale și o cămașă albastră cu nasturi care-i scotea în evidență albastrul ochilor. Hainele îi erau curate și apretate, dar păreau a-i fi irelevante, ca și cum i le aranjase cineva pe un pat pentru el. Unul dintre colegii lui Esvelt l-a comparat cu Doogie Howser, medicul adolescent fictiv, și e drept că are o față de o paloare exagerat de tinerească - pare mai tânăr decât cei 37 de ani ai lui.

În tinerețe, era cercetător asociat la Institutul Wiss al Universității Harvard și lucra alături de renumitul genetician George Church și un grup care studia CRISPR/Cas 9, un sistem bacterian de apărare care a fost adaptat ca instrument de editare a genelor. Unele bacterii acumulează bucăți din ADN-ul virusurilor, din atacurile lor precedente, iar apoi folosesc o enzimă, Cas 9, pentru a distruge orice formă de ADN pe care o întâlnesc ulterior care se potrivește cu fragmentele alea.

Oamenii de știință și-au dat seama că pot manipula sistemul ăsta pentru a izola orice secvență de ADN pe care și-o doresc, prin schimbarea după care se ghidează CRISPR/Cas 9. Ca tehnologie de editare a genelor, CRISPR a revoluționat de unul singur domeniul, oferind o modalitate de a secționa cu precizie ADN-ul. Dar Esvelt se plictisea. Lucra cu CRISPR de circa nouă luni, iar timpul ăsta îi fusese suficient cât să poată prezice majoritatea modurilor în care va putea fi aplicat în viitor. Sau cel puțin așa credea.

Într-o zi de primăvară din 2013, Esvelt a trecut prin Emerald Necklace, un parc aflat în drum spre zona Longwood Medical, de la metroul din Boston. În timp ce se plimba prin natura înverzită, s-a gândit cum evoluția va depăși orice editări cu CRISPR pe care le-ar face un om de știință în ADN-ul unui animal.

Organismele care se reproduc sexual primesc două copii ale fiecărei gene, câte una de la fiecare părinte. Să spunem că un cercetător a editat un țânțar. Când acel țânțar modificat genetic s-ar împerechea cu unul nemodificat, s-ar transmite mai departe o singură copie a genei editate. Asta ar dilua modificarea genetică după doar câteva generații, mai ales dacă editarea n-ar fi una benefică pentru supraviețuirea țânțarului.

Dar ce-ar fi dac-ai putea folosi CRISPR ca să modifici un țânțar astfel încât să aibă o nouă genă și să poarte asupra sa instrumentele care ar permite modificarea genei respective și la urmașii săi? Când un țânțar modificat s-ar împerechea cu unul nemodificat, urmașii ar moșteni un sistem CRISPR care ar distruge a doua versiune, nemodificată, a genei.

Când ADN-ul dintr-o genă e deteriorat, o celulă încearcă să-l repare, folosind cealaltă copie drept model. În cazul acesta, a doua copie ar fi modificată, iar țânțarul ar rămâne cu două variante ale genei editate, pe care garantat o va transmite urmașilor săi. Schimbarea ar mătura o întreagă populație fără intervenție umană, după ce doar câțiva țânțari editați ar fi eliberați în natură.

Ideea elabora ceva ce se se numea „gene drive”, un fenomen care apare natural în biologie: o genă se răspândește într-o întreagă specie, chiar dacă nu contribuie neapărat la supraviețuirea organismului. Încă din anii 1940, oamenii de știință au încercat să valorifice fenomenul ăsta în scopul sănătății publice. În 2003, biologul Austin Burt a propus utilizarea lui pentru a opri malaria, dar crearea sa era scumpă și dificilă. Intuiția lui Esvelt de a folosi CRISPR era ingredientul lipsă care avea să facă „gene drive” nu doar fezabil, ci și relativ simplu.

Esvelt deborda de fericire. Burt avea dreptate - teoretic, tehnologia asta poate fi folosită pentru a eradica malaria, dar ăsta era doar începutul posibilităților capacității unei gene CRISPR. Putea rezolva și problema tuturor celorlalte boli purtate de țânțari și a altor boli care sar de la populațiile de animale la oameni. „Dacă edităm toate păsările sălbatice ca să fie imune la gripă, atunci gripa aviară n-ar mai ajunge la oameni și porci și înapoi la noi”, a spus Esvelt. „Am putea edita toți viermii parazitari care provoacă atât de multă suferință.”

După o zi întreagă în care s-a minunat de posibilități, perioada asta de lună de miere s-a oprit subit. Nu era că „noi” nu puteam face nimic - un singur om de știință putea să facă asta. Esvelt putea s-o facă pe cont propriu. CRISPR era un instrument simplu, la care el avea acces în propriul laborator, la fel ca mulți alții.

„M-am gândit: Hopa, stai așa”, spune Esvelt. „Una e ca umanitatea să fie în stare să facă asta. E cu totul altceva ca cercetătorii individuali să aibă genul ăsta de putere.” Gândurile au început să-i escaladeze în spirală: cât e de periculoasă ideea asta - ce efecte domino ar putea avea asupra unui ecosistem schimbarea ADN-ului unei singure specii? Ar fi de controlat - din moment ce genele CRISPR s-ar autopropaga, ar putea fi oprite în caz că ceva nu merge bine? Ar putea fi blocate? Cât de rapide ar fi? Ar fi detectabile - sau ar putea cineva să lanseze astfel de gene în secret? Esvelt a reflectat câteva săptămâni, iar apoi s-a dus la George Church și i-a cerut sfatul.

Church mi-a spus că atunci când l-a angajat pe Esvelt pentru prima oară, nu i-a părut deosebit de interesat de siguranță, etică sau politici. „Abia când a început să vorbească despre gene a început să se streseze”, a spus Church. „Și totul a decurs din punctul acela.”

Când Esvelt și-a publicat în eLife, în cele din urmă, lucrarea despre „gene drive”, împreună cu câțiva colegi, în 2014, ei încă nu executaseră operațiunea intenționat. Voiau să prezinte conceptul, să se consulte cu experți din diverse discipline și să încurajeze criticile; majoritatea lucrării e despre siguranță, control și probleme etice. Când au făcut gena pentru prima dată, în 2015, din drojdie, au construit simultan și o a doua care putea scrie peste prima, readucând-o la stare inițială. „Reversibilitatea a fost una dintre primele chestii despre care ne-am făcut griji”, a spus Church.

În spiritul valorificării puterii CRISPR, Esvelt și colegii săi au dezvoltat o altă abordare, numită o „daisy drive”. E concepută astfel încât să expire de la sine. N-o să se autopropage la nesfârșit, ci folosește o serie gene interconectate care, în cele din urmă, sucombă selecției naturale. Esvelt și-a mai pus și capul la contribuție alături de alți cercetători ca să împiedice răspândirea unei unități, făcând în așa fel încât atunci când un organism editat procreează împreună cu unul needitat, să ducă doar la jumătate din numărul obișnuit de urmași - un soi de gard cu curent electric genetic.

În ciuda acestor eforturi, publicul larg rămâne suspicios față de tehnologie. Organizațiile de media folosesc cu regularitate cuvântul „riscant” pentru a o descrie. În 2016, un grup de 30 de ecologiști și oameni de știință au cerut un moratoriu pentru „gene drive”, susținând că orice lansare ar fi prea periculoasă. În 2018, o propunere similară, făcută la Convenția ONU despre Diversitate Biologică, a fost respinsă parțial printr-o scrisoare deschisă din partea a mai bine de o sută de oameni de știință, printre care Esvelt, Church și Burt, care se opuneau unui moratoriu.

Esvelt nu se află într-un dezacord complet. E adeseori sursă în articolele despre riscuri. De când a publicat lucrarea din 2014, a vorbit public despre cât de dure ar trebui să fie standardele pentru utilizarea genei originale autopropagate și despre nevoia de a porni de la mic și apoi a scala spre mai mare. (Esvelt crede, totuși, că malaria e unul dintre foarte puținele cazuri în care beneficiile pot să rivalizeze cu riscurile.) Cu toate astea, trăiește pe un balansoar moral: care sunt consecințele, dacă nu facem nimic? Dacă suntem prea precauți și răspândim prea multă ezitare? Câți oameni ar putea să salveze?

Într-un fel, Esvelt a avut noroc cu fenomenul ăsta. Dacă vorbim despre idei mari și periculoase, e mai bine să ai una care se răspândește prin reproducere - e lentă și limitată la organisme care se reproduc sexual (nu bacterii și virusuri). N-o poți ascunde. Secvențierea ADN-ului ar dezvălui rapid prezența unei gene CRISPR.

Dar ideea periculoasă cu care a plecat Esvelt la drum nu e „gene drive”. Era faptul că într-o zi o tehnologie putea să nu existe, pe când a doua zi da. Geneza sa bruscă ar amenința cu afectarea vieților a milioane de oameni care n-au consimțit la asta, s-ar propaga pe cont propriu și ar avea efecte secundare complet imprevizibile. În orice clipă ne putem afla în pragul următoarei mari idei periculoase din inteligența artificială, interfeța om-mașină sau biologie sintetică. „Nu ne acordă niciun pic de timp să ne gândim la implicații, posibile daune și-așa mai departe”, a zis Esvelt. „Totul e pe umerii unei singure persoane. Așadar, asta a fost o postură profund inconfortabilă în care m-am regăsit.”

În clasa a șasea, părinții l-au dus în Insulele Galápagos. Excursia l-a determinat pe Esvelt să citească scrierile lui Charles Darwin, despre care în continuare vorbește cu respect. Evoluția i-a dat lui Esvelt un ghid despre cum funcționează viața - „nimic nu are sens în biologie, mai puțin în lumina evoluției”, după cum spune celebrul dicton al geneticianul Theodosius Dobzhansky. Dar deși evoluția e comprehensivă, e departe de a fi un manual de instrucțiuni.

Esvelt denumește evoluția „un zeu extraterestru orb și idiot” (o referință la H.P. Lovecraft) și i-a fost greu când și-a dat seama că manualul lui pentru viață nu are nicio busolă morală. „Prin evoluție, au apărut lucruri care provoacă suferințe oribile, iar evoluției nu-i pasă, pentru că nu există ceva acolo căruia să-i pese”, a spus acesta. „E doar un proces emergent. Dar nouă ne pasă.”

Lui Esvelt îi păsa mult - mi s-a descris drept ecologist radical în liceu, un adolescent care iubea lumea naturală și care era dispus să facă pe dracu’n patru ca să-i oprească pe oameni din a o distruge. Ben Brown, profesor de astrofizică de la Universitatea din Colorado Boulder, care a fost coleg de liceu și de facultate cu Esvelt, mi-a spus că discutau adeseori probleme în autobuzul care-i ducea la competițiile de atletism, cum ar fi impactul umanității asupra ecosistemelor globale și cum pot fi sprijinite populațiile în creștere, fără a epuiza resursele naturale.

Ecologismul lui Esvelt era diferit de ecologismul radical de tip „hai să îmbrățișăm copaci, să sabotăm drujbe, să mergem cu bicicleta pentru pace și salvarea lumii” frecvent întâlnit în Portland, mi-a spus Brown. Esvelt era mai degrabă de partrea ideilor radicale. Odată a simțit că, întrucât Soarele va distruge în cele din urmă Pământul, singurul mod de a prezerva viața pe termen lung ar fi panspermia direcționată, adică catapultarea unei versiuni de viață în univers, pentru a se dezvolta în altă parte. (Acum, Esvelt consideră că panspermia direcționată e reprobabilă din punct de vedere moral.)

În facultate, Esvelt a continuat să genereze idei mari, radicale, a spus Brown. Teza lui de licență era despre studierea fertilin beta, o proteină de suprafață din spermă. Scopul lui: să găsească un mod de a induce sterilitatea masculină reversibilă, astfel încât orice act de procreere să fie intenționat; credea că a face un copil trebuie să fie o situație în care alegi să intri, mai degrabă decât una din care alegi să ieși (și că responsabilitatea ar trebui să fie a bărbaților de data asta).

Brown a vorbit cu el despre asta și i-a zis: „Kevin, pe de-o parte e perfect logic. E o idee excelentă. Dar cum dracu’ ai putea să dai corporațiilor controlul asupra fertilității bărbaților, a omenirii? Cum te-aștepți să funcționeze? Kevin studentul nu putea să vadă părțile nasoale care ar putea decurge din alegerile și tehnologiile respective, ci, în mare, doar beneficiile și avantajele care puteau reieși din ele, precum și modurile de a încerca să rezolve problemele pe care el le percepea drept esențiale pe lume.”

Toate astea s-au schimbat odată cu CRISPR. Ultima dată când l-a văzut Brown pe Esvelt la Boston a reflectat fix asupra cantității de timp pe care a dedicat-o cel din urmă potențialelor rezultate ale muncii sale. „Își petrecuse la fel de mult sau poate mai mult timp, gândindu-se la unele dintre consecințele morale și etice pe termen lung, decât și-ar fi petrecut majoritatea colegilor mei analizând doar părțile de cercetare propriu-zisă.”

Astăzi, laboratorul lui Esvelt se cheamă Sculpting Evolution. Pe hârtie, misiunea lui e să cerceteze ingineria evoluționară și ecologică. Dar mizele ideologice și filosofice ale lui Esvelt sunt mai mari. „Misiunea noastră pe termen lung e să cultivăm înțelepciunea”, mi-a explicat acesta. Își vede munca nu doar ca o sculptare a evoluției sistemelor vii, ci și ca susținerea formării evoluției tehnologiei și asigurarea moralității care lipsește evoluției. Tânărul cu idei mărețe a început să înțeleagă exact cât de mărețe erau. „Viitorul civilizației noastre va fi în principal determinat de tehnologiile pe care le inventăm și de înțelepciunea cu care alegem dacă, când și cum să le folosim”, a spus acesta.

Esvelt și doctoranda lui, Joanna Buchthal, au susținut o prezentare prin care au explicat „drive gene” și CRISPR întregului grup. Într-un grup de Facebook pentru cei care locuiesc acolo au avut loc discuții aprinse despre Esvelt și propunerile sale. Reacțiile, după cum își amintește SantaMaria, au fost amestecate: „Toată lumea a sărit cu gândul la Jurassic Park.”

Rezidenții l-au privit pe Esvelt ca pe un „intelectual cu capul în nori” care a răsărit de la Boston ca să le schimbe lor lumea, a continuat SantaMaria. Dar Esvelt a tot revenit - în primul an, Esvelt și Buchthal au susținut mai multe prezentări. O dată la câteva luni, vorbeau cu alți 30 sau 40 de oameni și mai mulți se uitau la un livestream pe internet. „Deschiderea cercetării lui, deschiderea și disponibilitatea lui de a preîntâmpina orice situație în care ceva nu mergea bine chiar ne-a luat prin surprindere”, a spus SantaMaria. „Chiar ne-a făcut să avem încredere în el.” Sam Telford, un epidemiolog care se concentrează pe boala Lyme și alte infecții transmise de căpușe de 35 de ani încoace, a spus că Esvelt a susținut atât de multe prezentări, „încât rivalizează cu discursurile mele susținute pe ambele insule în ultimii zece sau 15 ani”.

Dar în ciuda acelui timp și a energiei investite, Esvelt nu urmărește la ora actuală implementarea unei gene CRISPR - comunitățile au spus că ar prefera să nu facă asta. „Una dintre chestiile pe care le-au spus a fost să încerc să mențin totul cât mai natural posibil”, a explicat Esvelt. În schimb, folosesc modificarea genetică pentru a face șoareci care produc constant anticorpii pentru boala Lyme și pentru a face urmași care pot să moștenească acea imunitate de la părinții lor.

S-ar putea susține și că nu e „natural” pentru un șoarece să moștenească rezistență de la părinții săi - că nu așa funcționează sistemele imunitare în mod „natural”. Esvelt știe că acea categorisire e subiectivă, dar se ține de ce-a promis. „Dacă e mediul tău, e alegerea ta”, mi-a spus. „Noi nu locuim acolo. N-o să fim afectați dacă tu hotărăști să facem asta.”

Telford a recunoscut că proiectul ar fi, probabil, mult mai simplu dacă s-ar folosi „drive gene”, dar că nu asta-i ideea. „În istoria sănătății publice există numeroase exemple de intervenții care le-au fost băgate oamenilor pe gât”, spune Telford. „[Kevin] are o abordare foarte proaspătă în care chiar implică de la bun început comunitățile, le informează: Uitați… Asta e ceea ce vrem să facem. Înainte să dă drumul la ceva în comunitățile voastre, o să votați și o să aveți ocazia să spuneți nu.”

Esvelt își vede rolul fie ca facilitator, fie ca stimulent, nu ca persoană care face o propunere. N-are de gând să găsească un loc în care să poată accelera un test, ci vrea să dezvolte un cadru de referință pentru modul în care pot fi abordate comunitățile cu tehnologii genetice în viitor - într-un mod incluziv, respectuos și care pornește de la situații mici. Pentru a cultiva cât mai multă înțelepciune, trebuie să încurajăm puterea colectivă - nu să creăm situații în care o singură persoană are acces la proverbialul mare buton roșu, a spus acesta. Chiar dacă (sau mai ales dacă) acea persoană e el.

„Șoareci contra căpușe în sine nu există pentru că eu cred că boala Lyme e cea mai importantă problemă din lume la care aș putea să lucrez”, a spus Esvelt. „Mai degrabă există pentru că vreau să schimb știința și s-o fac mai deschisă în direcția asta de editare ecologică. Cel mai bun mod de a face asta este prin a alege o problemă locală, în comunități în mod special relevante, care ar putea servi exemplu despre cum ar trebui făcute chestiile astea în alte părți din Statele Unite - și, la modul ideal, în alte părți din lume.”

Esvelt crede că și oamenii de știință au propriile preconcepții și valori. „Oamenii predispuși să devină cercetători o fac pentru că au un anumit set de predilecții și trăsături care i-au încurajat să se gândească la lucruri într-un mod reducționist și materialist”, a spus Esvelt. „E un grup care se autotriază. Asta nu înseamnă că ar trebui să ai atât de multă putere din cauză că ești diferit. Nu înseamnă că ești neobișnuit de înțelept.”

Oamenilor de știință li se cere să se specializeze în subiecte de nișă, „cât mai jos, mai jos, mai jos, până ajungi în peșterile întunecate care n-au fost niciodată explorate”, mi-a spus Esvelt. Lui asta i se pare periculos. Comunicarea în cadrul disciplinelor științifice e la fel de importantă precum cea cu publicul; cu oameni cu specializări înalte, care lucrează în domenii izolate, ar putea, fără să vrea, să dezlănțuie noi tehnologii.

În 2015, la Universitatea California din San Diego, cercetătorii studiau genele care creează schemele de vene de pe aripile muștelor de oțet. S-au gândit că pot folosi CRISPR pentru a crea diverse muște mutante, dar și pentru a face unele dintre muște galbene, pentru a le deosebi. Au folosit o genă CRISPR. Au mai recunoscut și că schimbările ar putea fi moștenite și s-ar putea propaga, așa că au luat măsuri de siguranță și de izolare. Dar Esvelt tot s-a îngrijorat: dacă scăpa fie și o singură muscă, putea să facă mai multe muște de oțet din zonă să devină galbene. Nu e neapărat un lucru periculos în sine, dar dacă un simplu accident ca ăsta ar fi provocat o isterie mass-media și ar fi întors publicul împotriva „drive gene”, punând punct cercetărilor în curs de derulare asupra malariei?

Un singur accident ar putea afecta întreg viitorul acestor eforturi. În 1999, un pacient a murit în timp ce participa la un test asupra terapiei genetice la Universitatea din Pennsylvania, ceea ce „a încetinit serios… domeniul preț de cel puțin un deceniu”, conform lui Kuzma. „S-ar putea întâmpla și cu gena asta? Da”, a spus aceasta.

Conform lui Esvelt, din cauza modului în care e structurată acum știința, nu putem decât să ne așteptăm la și mai multe greșeli. Cercetătorii lucrează esențialmente în secret și nu dezvăluie la ce până când n-au terminat. „Nu e corect”, a spus el. „Dar, în același timp, aceste consecințe sunt foarte reale.”

Transparența radicală nu e realistă pentru toată lumea - într-o lume în care concurezi pentru finanțare și publicare în jurnale academice de top pentru a asigura respectiva finanțare, dacă joci cu toate cărțile pe masă s-ar putea să lași niște doctoranzi fără salarii sau să vulnerabilizezi laboratoarele mai mici, cărora alții le-ar putea fura ideile.

Telford a spus că Esvelt se bucură de „luxul de a se gândi la aceste imagini mai de ansamblu, pe care noi, oamenii de știință, ar trebui, în general, să le derulăm în fundal, pentru că lucrează la Laboratorul de la MIT. Glumeam cu el spunându-i: Păi, uite, tu lucrezi la MIT, este o instituție științifică de rang înalt în lume. N-ar trebui să scrii lucrări științifice pe bune, în științele tari? Și lui i se lățea un zâmbet mare pe față și zicea: Nu, nu, sunt în Laboratorul Media. Singurul lucru care contează pentru mine este să am un impact social și cultural și politic.”

E unul dintre motivele pentru care Esvelt insistă atât de mult pe comunicare și deschidere, pentru că are privilegiul de a putea să facă asta. Dar speră că și un cercetător „obișnuit” va începe să-și dea seama că nu funcționează într-un vid. Deciziile de cercetare îi pot afecta serios pe oameni care sunt departe de masa de lucru din laborator, la fel cum deciziile legate de sursa de la care accepți o finanțare pot avea efecte de domino neașteptate și sinistre.

Își calculează oamenii de știință cu regularitate consecințele acțiunilor lor? Au adunat numărul de vieți sau cantitatea de suferință pe care ar putea-o provoca sau alina? „Răspunsul e nu, nu fac asta”, mi-a spus Esvelt. „M-ai întrebat ce mă frustrează la lume. Asta mă frustrează, faptul că oamenii nu gândesc așa. Nu asociază moralitatea cu matematica.”

În timp ce stăteam de vorbă, am început să-mi dau seama că, în timp ce Esvelt e aplaudat pentru că implică în mod exhaustiv comunitățile cu care plănuiește să lucreze, că militează pentru deschidere și cooperare - adevărate, toate - o parte din această cooperare neobosită e și pentru binele lui, ca și al lor; ca să disperseze responsabilitatea aia și e și o formă de a cere ajutorul, pentru că se consideră personal responsabil de consecințele a orice-ar putea să funcționeze greșit.

„Sunt moralmente responsabil de toate consecințele acestei tehnologii”, mi-a spus. „Chiar dacă o folosește altcineva și-o dă în bară, tot e, întrucâtva, vina mea.”

La fel și perspectiva sa asupra lumii conține câteva contradicții. Crede că avem nevoie de progres tehnologic, pentru a continua să ne „cățărăm în pomul cunoașterii”, dar mai consideră și că același pom s-ar putea să poarte roade care amenință stabilitatea și siguranța vieții umane. Insistă că trebuie să fim atenți la valorile oamenilor și să le luăm în serios, dar mai crede și că unele dintre acele valori ar putea fi complet greșite. „Perspectivele morale ale oamenilor asupra lumii s-au schimbat enorm de-a lungul ultimelor câteva secole”, mi-a spus.

Așadar, cum hotărâm ce să facem? E o întrebare filosofică veche de când lumea și una pe care Esvelt e hotărât s-o aducă în știință. Și am rămas cu impresia că, deși își ia misiunea foarte în serios, se și bucură de ea. Iar când dezbate raționamente morale, felul său deja repezit de a vorbi se animă, învigorat de discuție. Ce cod moral ar trebui să urmăm? Poate să ne concentrăm doar asupra consecințelor acțiunilor noastre pentru a lua decizii? Sau asupra integrității intențiilor noastre?

Mi-a spus că nu e fanul gândirii bazate pe consecințe în viața de zi cu zi și am fost ușurată să aflu că Esvelt nu-și aplică calculele despre mortalitate la orice. De exemplu, nu stă la raionul de fructe și legume de la supermarket numărând decese atunci când compară bananele organice cu cele non-organice. În viața de zi cu zi apelează la alte modele filosofice, precum Aristotel și stoicii Marc Aureliu și Seneca. Perspectiva lui Aristotel asupra eticii era că moralitatea ar trebui să fie practică și nu izolată doar în teorie. Dacă o persoană vrea să fie virtuoasă, trebuie să facă lucruri virtuoase și nu să-și petreacă timpul studiind și predicând despre ce e virtutea. Esvelt a spus că în viață încearcă să îmbine asta cu o intuiție esențială a stoicilor, și anume: dacă n-ai ce să faci pe tema asta, nu te stresa.

Însă faza e că gama de chestii pe care le poate afecta Esvelt cu deciziile sale e un pic mai amplă decât, să zicem, a mea. Eu una nu pot să schimb ADN-ul unui țânțar purtător de malarie sau al unui șoarece purtător de Lyme. Esvelt poate. Poate înțelepciunea filosofică să-l ajute cu greutatea acestei poveri? Ar fi Esvelt mai fericit dacă n-ar avea nevoie de calculele de pe plic, dacă n-ar fi inventat CRISPR, dacă n-ar trebui să fie atent la propriile cuvinte sau să se gândească la ramificațiile morale ale fiecărei acțiuni?

„Nu mi-aș da jobul pentru nimic în lume”, mi-a zis zâmbind. După o pauză, a continuat: „Adică, l-aș schimba. Clar mi-aș da jobul pentru lumea asta. Mi-aș schimba jobul pentru lume. Cumva, cam cu asta vine la pachet, nu?”

Articolul a apărut inițial pe VICE US.