Avea o față care arăta practic ca o reclamă la Sephora, iar părul ei era o cascadă de valuri lucioase, fine, date strategic cu spumă. Își ținea nou-născutul cu unghii lucitoare de la manichiură, într-o cameră ușor dezordonată – o cârpă pentru râgâieli pe brațul fotoliului, o suzetă pe masă, jucării pe jos. Textul fotografiei de pe Instagram începea cu: „viața nu e întotdeauna perfectă”. M-am întrebat cum de-a avut timp să se coafeze și să se machieze, când eu nu-mi aduceam aminte când făcusem ultima oară duș. Și eu îmi țineam în brațe propriul nou-născut, așa că nu puteam să dau cu telefonul de pământ, de pură frustrare. În schimb, am plâns. Mult.
Oamenii cred că știu cum arată depresia postpartum (DPP) și anxietatea postpartum. E în titlurile înfricoșătoare despre proaspete mame care fac lucruri teribile, ca să-și rănească bebelușii sau pe ele însele. E în episoadele din Lege și ordine și în filmele controversate cu Charlize Theron. Dar depresia postpartum, mi-am dat eu seama, nu arată mereu așa. Uneori, am aflat, arată ca mine.
Videos by VICE
Depresia și anxietatea postpartum nu sunt alb-negru – există o tonă de zone gri. Există pe un spectru și, din cauză că standardele nerealiste le fac pe femei să ezite să se deschidă în fața prietenilor și a familiei, mai bine de jumătate dintre femeile cu DPP rămân nediagnosticate.
Ca proaspete mame, suntem aruncate într-o schimbare majoră de identitate și responsabilitate. Căutăm în mod firesc solidaritate și asigurări pe net și pe rețelele sociale. Dar în societatea noastră actuală, obsedată de celebritate pe Instagram, mamele sunt atât de prinse în retorica și imaginile lor „perfect imperfecte”, încât, fără să vrea, îi alienează chiar pe oamenii cu care încearcă să se conecteze.
Știi genul de postări la care mă refer. Mama aia machiată care „se descurcă”, în ciuda faptului că viața e „atât de grea”. A pierdut toate kilogramele puse la sarcină, dar corpul ei „pur și simplu nu mai e la fel”. Dar, uau, nu-i așa că a fi mamă e cel mai grozav miracol al vieții? Și câteodată chiar arată, pe bune, nepieptănată, dar dacă are timpul și mintea îndeajuns de întreagă ca să posteze pe Instagram, o duce mai bine decât multe dintre noi.
Aceste mame „perfect de imperfecte” nu le ajută pe femei în perioada lor de matrescență (tranziția către maternitate). De fapt, s-ar putea să fie mai dăunătoare decât mamele care propăvăduiesc perfecțiunea. Conținutul perfect imperfect e o metodă de a empatiza cu alte femei la un nivel superficial, fără a dezvălui nicio rană care e mai adâncă decât o tăietură de hârtie. Asta poate duce la și mai multe sentimente de izolare și le poate împiedica pe noile mame să ceară ajutorul unui profesionist când au cea mai mare nevoie de el.
„Într-un efort de a valida cam cât e de greu să fii mamă în circumstanțe normale, platformele sociale s-ar putea să minimizeze experiențe patologice cât se poate de reale, cum ar fi depresia și/sau anxietatea postpartum”, spune Leslie Ackerman, o psiholoagă din New York City. „Rezultatul bombardamentului cu informații pentru proaspetele mame care suferă de DPP sau APP e că s-ar putea să fie mai reticente față de cerutul de ajutor, pentru că, fără să vrea, social media a normalizat reacțiile atipice la factori de stres sau stări emoționale care necesită intervenții clinice.”
Când a sosit pe lume fiul meu, acum un an, am fost copleșită și uluită. Știam că-l iubesc, dar eram îngrozită. Rezerva noastră de spital era minusculă, dar nu voiam să plec. În apartamentul nostru n-aveam asistente, iar patul meu n-avea un buton pe care puteam să apăs când aveam vreo întrebare. Am aflat rapid că fiul nostru are icter. Am fost atât de ușurată.
Pe drumul spre casă a fost întuneric – și nu doar pentru că era opt seara. Era alt gen de întuneric, ca și cum îmi acoperise cineva întreaga lume cu o pătură. Când mă gândesc la săptămânile de după ce l-am adus acasă pe fiul nostru, nu văd decât negru, ca și cum ar fi fost tot timpul noapte.
Eram copleșită de anxietate. Mi-era groază să-i schimb scutecul, pentru că urla și urla și urla. Alăptatul la sân nu mergea, iar eu nu dormeam. Peste toate astea a mai apărut și o mastită, un abces la sân, și nu una, nu două, ci trei reacții alergice la diverse antibiotice pe care le luam să scap de el. Eram atât de îngrijorată din cauza sindromului morții subite la bebeluși și a sufocării încât aveam coșmaruri cu ele sau nu dormeam noaptea din cauza lor. Gândul de a-l scoate afară părea imposibil și imprudent, din cauza virusurilor, a zgomotelor puternice, a temperaturii, a soarelui, străinilor, gândacilor și câinilor, printre altele.
La vizita medicală de șase săptămâni pentru postpartum, i-am explicat doctorului meu cum mă simt, ca să mi se ofere doar un test cu răspunsuri multiple despre depresia postpartum, pe care putea să-l treacă oricine. Am căutat articole despre DPP, care descriau simptome ca ale mele și am încercat să găsesc povești personale ale unor femei care suferiseră de același nivel de anxietate. Nu era mare lucru – doar postări superficiale de pe bloguri, cu rezoluții scârboase și linkuri banale la site-uri pentru sănătate mintală.
Cercetătorii spun că între 70 și 80% dintre femei suferă de tristețe după naștere (care, în general, e mai puțin severă), în timp ce 15% dintre femei suferă de depresie postpartum. Deja ni se spune ce e normal și ce nu – majoritatea oamenilor sunt triști după naștere, dar DPP au doar un mic procent. Asociem DPP cu rușinea profundă de a nu fi mama perfectă, fericită. Mai rău, DPP e adeseori confundat cu psihoza postpartum, o tulburare stigmatizată care le face pe femei reticente să dezvăluie ceea ce simt.
„Mulți nu cer ajutor, din cauză că nu au suficiente informații despre ce este, de fapt, depresia postpartum”, spune Ariela Vasserman, psiholoagă la Centrul Medical Langone de la NYU. „Alții atribuie anumite simptome de depresie sau anxietate cursului natural al maternității, crezând că e normal să te simți într-un anumit fel după ce naști. Îngrijorarea despre abilitatea proprie de a fi părinte – sau îngrijorările provocate de judecata altora – precum și rușinea și stigmatizarea sunt obstacole în plus în calea tratamentului pentru femei.” Din experiența mea, idealizarea haosului postpartum și, în consecință, senzația constantă că ești sub standarde poate să contribuie la rușinea asta.
Știam că ceva nu e în regulă. Din fericire, mergeam dinainte să rămân gravidă la o terapeută minunată, așa că am sporit numărul de ședințe. Am venit cu un plan: eu aveam să încerc să dorm mai mult (da, sigur), să-mi fac mai mult timp pentru mișcare și să ies din casă 15 minute zilnic, orice-ar fi. Dacă după o lună sau ceva nu apărea nicio schimbare, aveam să caut un psihiatru și să încerc să-mi prescrie medicamente.
Planul a funcționat pentru mine. Plimbările, exercițiile fizice, aerul curat, întâlnirea ocazională cu o proaspătă mamă care empatiza cu mine – toate astea au rărit lacrimile înfricoșătoare. Sesizam în ce loc întunecos fusesem înainte, pentru că acum mă scăldam în niște lumină teribil de necesară. Evident, au existat și pași înapoi (ca atunci când m-am blocat în trafic și fiul meu plângea, așa că am scos un urlet frustrat și gutural la volan, care l-a terifiat complet), dar mi s-au dat resurse să identific ce mă activează și să fac față altfel. După câteva luni de plan terapeutic, am înțeles în sfârșit despre ce vorbeau toate mamele – am reușit să stau cu bebelușul meu și chiar să mă bucur de el.
Am vorbit tot timpul sincer despre experiența mea, chiar și-n momentele cele mai negre, dar am constatat că multe femei nu vor să vorbească despre maternitate în contextul sănătății psihice. În loc s-o ținem superficial, ușurel, cu imagini paradoxale pe Instagram, trebuie să smulgem cortina asta a rușinii fiind deschise, sincere și bune una cu alta.
Trebuie să ne exprimăm mai direct sentimentele ca să le normalizăm, poate pe rețelele sociale sau poate nu. Atât de multe dintre noi suferă în tăcere, pentru că nu suntem sincere. Să recunoști că chiar nu ai chef să te ocupi de un scutec plin de căcat și un bebeluș urlător, în timp ce vaginul îți e în continuare umflat și sângerează? Păi, e pe bune.
Proaspete mame: hai să vorbim despre cum e să ai bale pe blugi toată ziua, care-s, de fapt, blugii tăi de maternitate, pentru că sunt singurii care încă te mai încap, pe tine și toate kilogramele puse în timpul sarcinii pe care încă nu le-ai dat jos. Postați poze cu bebelușul care stă într-o baltă de pipi propriu, pentru că ai rămas fără scutece și ai crezut că merge și un scutec de înot (sfatul expertului: scutecele de înot nu sunt absorbante) și recunoașteți cu voce tare că ați căzut într-o profundă disperare, nu amuzament, în timpul fiascoului. „Perfect imperfectă” implică în continuare o stare de perfecțiune. Cheia demolării de bariere superficiale și așteptări imposibile de la noi însele este să deschidem liniile de comunicare și să creăm spații sigure pentru femei, ca să ceară ajutor dacă au nevoie.
Articolul a apărut inițial pe VICE US.
