10 motive pentru care merită să iubești Europa dacă ai sub 30 de ani

În piața devenită simbol al protestelor din ultimii doi ani s-a desfășurat, pe 19 mai, un eveniment intitulat „Toți pentru Europa”. Manifestarea a inclus ceva cântece pe scenă și cuvântări rostite de diverși actori ori persoane vag cunoscute publicului. Pe la ora opt seara, s-a organizat un fel de coregrafie.

Știi deja ce-s coregrafiile. Sunt arma albă a poporului în fața nesimțirii politicienilor. Coregrafia este, de fapt, un soi de sabie Excalibur a timpurilor actuale: o arăți în piață și Guvernul se dă cu trei OUG-uri mai în spate.

Lăsând gluma la o parte, coregrafiile dau bine în poze, oferă un prilej de discuții și furnizează, în egală măsură, presei internaționale scuza difuzării unui subiect lejer, de weekend. Iar eu m-am folosit de acest prilej pentru a mă învârti puțin pe lângă respectiva „coregrafie”, printre palmele rozalii de carton ridicate în aer. Cu această ocazie, o prietenă care locuiește în Londra mi-a spus, raportându-se la protestele „de dincolo”, că generațiile de rebeli se schimbă și ele, odată cu trecerea timpului. Actuala generație, de pildă, dă lejer un bolovan pe-un „sit down” și împinsul de gard pe un spectacol vizual bine pus la punct. Am întrebat apoi o altă prietenă, de 28 de ani, de ce iubește ea Uniunea Europeană și apartenența noastră la ea.

„Când zici asta, îmi vine în minte aia cu «unitate în diversitate» și îmi vine să râd”, a fost răspunsul ei. Așa e ea, mai cinică. Însă, dincolo de cinismul ăsta, tot mi-a dezvăluit un motiv serios: libertatea de mai multe feluri.

Iată un bun pretext să-ți prezint 10 motive, la fel de serioase, pentru care ar trebui să-ți pese mai mult de Uniunea Europeană și Europa, în general, fără a te lăsa sedus de discursurile naționaliste.

Poate te crezi educat, poate te crezi mai spălat decât cei din satul de care ai scăpat și de la care ai mai sperat doar la borcane de zacuscă, dar nu-ți prea dai seama care-i locul tău în lume până nu o descoperi. Iar ce avem noi aici pe continentul ăsta european e un univers incredibil. De la religii la istorii diferite, de la mâncare la obiceiuri de societate, de la educația socio-politică până la respectul față de semeni și animale. Am zâmbit și eu sarcastic la faza cu „unitate în diversitate”, dar dincolo de slogan e o realitate. Și realitatea e că statele, luate separat, sunt mult mai slabe acum, nu mai au forța colonialistă de pe vremuri. Împreună, însă, pot fi puternice. Chiar și cu România la pachet. De la fiecare țară în parte înveți câte ceva, iar accesul acesta la atât de multe culturi e în sine un motiv să-ți placă uniunea asta. Practic, spațiul fizic și educațional e mai larg decât și-ar fi putut imagina ai tăi în urmă cu doar 12 ani.

Când te-ai uitat cu seriozitate la buletinul tău? Da, paleta aia de plastic din secolul trecut de care ar râde și un kenyan care plătește prin SMS facturi. Când a fost vorba să trecem la buletin biometric, au sărit câțiva de-ai noștri că-i Satana în cip. Mă rog, încă n-am adoptat tehnologia asta mai bună (chiar dacă data Apocalipsei biometrice e aproape), dar, sincer, eu nu l-aș lăsa pe unul cu buletin ca al meu nici să meargă până la o toaletă publică la graniță. Și, totuși, ăștia din UE te lasă să le vizitezi țările, orașele, și să îți accepte sistemul rudimentar de identificare. Sigur, n-o fac gratis, că lași și tu câteva sute de euro (dacă nu chiar mii) într-un an de vacanțe prin Europa.

Treci din stat în stat cu lejeritate, arăți plasticul ăla diform și supradimensionat, iar vameșii îți fac semn din cap să mergi mai departe. M-am raportat doar la buletin ca obiect fizic, dar avantajele sunt astea: n-ai nevoie de viză, nu ești luat deoparte la întrebări suplimentare, nu ești întrebat cât stai, unde stai, de ce ai venit etc.. Ești, la o adică, un fel de egal, chiar dacă tu poate treci cu sacoșa de rafie prin vamă și încă aplauzi pilotul ăla care a reușit să-și facă treaba și să aterizeze un avion.

În fiecare an când revine din Spania în vacanța de vară, un unchi ține să-mi reamintească prin ce-a trecut el când a plecat ilegal acolo, în urmă cu mai bine de 20 de ani: s-a târât prin șanțuri cu nămol, s-a ascuns în tiruri și s-a bucurat ca un copil în dimineața de Crăciun când a ajuns în Austria. Iar de la mecanic de metrou, cu un salariu excelent pentru anii ‘90, a ajuns să spele mașini și să învețe zidărie. A tras cu cârca zece ani până când să însemne și el ceva printre spanioli.

Acum, uită-te la tine. Știi oleacă de operare PC, știi oleacă de management financiar în Excel, parcă te pricepi și la niște spălat de vase, servit la mese și chiar șofat printr-o țară europeană. Asta dacă nu țintești un pic mai sus și ajungi să traduci, să fotografiezi, să filmezi sau să faci graphic design. Europa, de unde fugărea românii cu câini pe la graniță înainte de 2007, îți pune acum un scaun pe care să te așezi la un interviu pentru un loc de muncă.

Uite un exemplu: peste patru mii de români muncesc în sistemul medical din Marea Britanie. Uite altul: în 2017, 75 de mii de români au ajuns în Germania - sau crezi că ăștia au aterizat acolo în roțile de rezervă ale camioanelor? Iar pe VICE ai povestea unui român care a plecat în Oslo și s-a angajat pe cu totul altceva decât ar fi făcut aici, dar e mai împăcat. Relaxarea din țările astea e accesibilă oricărui român și nu neapărat pentru că ar fi ele darnice și le-ar fi drag de noi.

„Dar stai”, o să-mi zici, „multinaționalele au venit aici încă din anii ‘90, nu mă impresionezi cu asta!”. Da, au venit, dar puține și cu interese ceva mai mari care au țintit mai ales contracte cu statul și o poziție dominantă într-o piață care urma să explodeze. Și oricât le-ar ataca Dragnea sau PSD, multinaționalele nu-s Satana. Cel puțin nu aia folosită-n propagandă.

Cadrul legislativ ceva mai sigur și ideea că cineva stă cu ochii pe țara asta să nu derapeze au făcut companii mai mici decât Microsoft, IBM sau Renault să încerce ceva aici. Firme mai mari sau mai mici, fonduri de investiții, sau chiar simpli antreprenori care au zis că-și pot extinde afacerile aici au creat, în primul rând, locuri de muncă. Sigur, nu-i nimic de Nobel în a lucra la Starbucks, dar ăla e un salariu care-ți permite să trăiești la oraș cu un oarecare confort.

Odată cu importul de multinaționale și antreprenorii străini, atât de huliți acum, a venit și-un fel de cultură organizațională care nouă ne lipsește cu grație. Am găsit acum câțiva ani un articol despre chestia asta, disponibil acum doar în istoria internetului. „Dacă îi întrebi ce nu merge, unde este problema, îţi răspund de fiecare dată. Dar dacă nu sînt întrebaţi, nu spun nimic. Ar fi mai util să fie proactivi, să facă ei acest pas în faţă”, nota Vintilă Mihăilescu una dintre reacțiile străinilor la munca de la noi. E haotică și, cumva, se face, dar nu chiar sănătos. Munca la corporație face puțină ordine în haosul ăsta.

Dacă ai fost atent în ultimii ani (și sigur ai fost) tarifele la roaming au fost reduse considerabil. Și sunt în scădere, că de la an la an se mai scad câțiva cenți. Spre deosebire de cât te costă să dai fie și doar un scroll pe Facebook în alte țări non-UE, aici, în Uniune, e chiar bine. Și când faci câte un city break parcă n-ai vrea să te usuce de bani și telefonul. Din 15 iunie 2017, taxele infame la roaming sunt istorie.

Actuala coaliție guvernamentală PSD-ALDE-UDMR ar vrea să scape de MCV. Probabil c-ai mai auzit de acronimul ăsta. El vine de la „Mecanismul de Cooperare și Verificare” și este o măsură de asigurare a unui echilibru în politicile pe care o țară și le-a asumat.

Practic, o țară ca România are de îndeplinit niște angajamente în domenii precum libertatea, securitatea cetățenilor ori justiția. Pe scurt, reguli ca să ajungă și România de la „țară în curs de dezvoltare” la „țară dezvoltată”, iar politicienii să nu mai palmeze șpăgi grase ca să treacă proiecte și firme de casă. E destul de clar de ce și pentru cine e un ghimpe acest MCV.

Că tot am pomenit de șpăgi: tocmai cerințele astea legislative fac din România o țară repetentă la absorbția fondurilor europene. Din 37,5 miliarde de euro, câte are țara la dispoziție până în 2020, am obținut doar 3,2 miliarde de euro - acordate la început de 2018.

Apoi, UE mai impune niște respect față de norme care să împiedice discriminarea pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, dizabilități, vârstă sau orientare sexuală, că doar nu mai suntem în Evul Mediu.

Dacă ai auzit de programul Erasmus și de povești pe această temă de la colegi, ei bine, asta se datorează faptului că suntem în UE. Erasmus e programul Uniunii pentru educație, formare, tineret și sport. Teoretic, el contribuie la combaterea șomajului în rândul tinerilor prin stimularea dezvoltării personale, a competențelor și a capacității de inserție profesională ale tinerilor. Practic, cred că ajută mai mult la dezvoltarea unor conexiuni internaționale și unei înțelegeri mai bune a lumii în care ne aflăm. Iar din punctul meu de vedere și ăsta e un plus, deloc de ignorat. Uniunea are alocat pentru acest program un buget total de 14,7 miliarde euro. Banii aceștia ajută patru milioane de persoane (majoritatea tineri) să studieze, să se formeze, să dobândească experiență de muncă sau să facă voluntariat în altă țară.

Un fun fact din România anilor ‘90: pe atunci țara noastră avea calculatoare produse local, copiate după unele franțuzești, în timp ce tehnologia locală era deja în urma celei europene sau americane cu cel puțin cinci ani. Sigur, a mai fost necesar încă un deceniu să ne apropiem, prin anii 2000, ca țară, de ce avea Occidentul. În prezent, abia după criza economică din 2008-2009 se poate spune că suntem „sincronizați”. Se lansează un iPhone? E și la noi. Un laptop nou? E și la noi. Un televizor 4K, premieră mondială? Au fost două și-n România, unul fiind cumpărat în mai puțin de-o lună, în 2013.

Că tot am pomenit de multinaționale. Salariile pe care le-au dat aici au făcut ca unii să-și poată cumpăra tehnologie mai scumpă. Iar tehnologia mai scumpă a venit aici, pentru că legislația era mai strictă și șirul șpăgilor era mai mic (spre deloc, poate, în unele cazuri). Și când a existat cerere pentru tehnologie, și forță de cumpărare, a crescut și piața de publicitate care a dus la mai multă presă, mai diversificată, și o mulțime de locuri de muncă - în special în comunicare și publicitate - care ar fi fost create cu timpul, dar lent. În fine, acum mai există inițiativa WiFi4EU care sprijină instalarea de hotspoturi Wi-Fi publice gratuite în comunitățile locale (a se citi: internet wireless la sat).

Marea Britanie, atât cât mai stă prin UE, încă intră în categoria „altele”, acolo unde mai sunt Elveția, Suedia sau Norvegia și alte câteva. Dar în majoritatea statelor ai euro și nu diverse coroane, lire, mărci și franci. Asta înseamnă, pe de o parte, o uniformizare a prețurilor, dar și mai puțină bătaie de cap la schimbul valutar. Într-o vreme erau puternice mărcile germane, dar în alta erau francii francezilor. Bine, dar când ai euro știi exact ce înseamnă și nu îți mai bați capul cu case de schimb, valutiști și matematică de bancheri.

Da, tot te simți sărac, dacă ai salariu minim sau mediu în România, dar când îți faci planul de vacanță cam știi ce înseamnă o sută de euro, iar suma asta îți cumpăra o masă la restaurant, o cazare, îți închiriază și-o mașină două zile în mai multe țări din UE.

În fine, am ajuns la ceea ce mi se pare o mare șmecherie: acces în România la tot felul de magazine și produse pe care nu le ai aici. Dai comandă în Marea Britanie de șosete amuzante, din Germania comanzi un blender și un steam cooker, iar din Franța adidași. Toate astea îți vin în România cu un minim efort. Apartenența la UE îți face comanda mai credibilă și semi-deschide o piață occidentală. Sigur, încă n-avem Amazon în România, dar comenzile din Germania sau Marea Britanie ajung cu bine, chiar dacă nu peste noapte.

La o adică, poți să iei și-o cursă low-cost spre orașul de unde vrei să te îmbraci și ai rezolvat problema.

Dincolo de coregrafii, dincolo de a-i arăta Europei cât o iubești sau cât o aperi (deși cred că se poate apăra singură), trebuie să te dai din când în când un pic în spate și să-ți dai seama că aderarea la UE a fost un pas imens. Plastic, a fost ca și cum cineva a luat de mână România dintr-un șanț și-a învățat-o cum să stea un pic mai dreaptă în lume. Și, odată cu ea, am învățat noi, toți, treaba asta.