„Black Mirror: Bandersnatch” e supraestimat, chiar dacă nu vrei să recunoști

Poate încă mai ai spiritul ăla de vacanță de sărbători, cu gânduri bune despre reuniuni de familie și daruri. Și iată că apare Charlie Brooker, care te întâmpină înapoi în mașinăria construită de Charlie Brooker. Știi tu, seria Black Mirror care ți-a făcut creierul praf și ți-a amintit, cu fiecare zi ce trece, că iPhone-ul cu care dormi sub pernă e pregătit să te omoare în somn.

De data asta, Brooker nu ți-a oferit un sezon întreg, ci mai degrabă un singur episod, numit „Bandersnatch”. Ăsta le dă spectatorilor opțiunea de a alege cursul unei povești în anumite momente, ca-ntr-un joc video, în care ți se prezintă două variante singulare, în stilul clasic al cărților cu „tu îți faci povestea”.

În ce privește narațiunea, e centrată pe un tânăr programator (Fionn Whitehead) care o ia încetișor razna la ideea că nu deține controlul, iar tu ești liber să alegi cele mai proaste variante în fiecare moment sau pe cele mai sigure; alegerea e, în cea mai mare măsură, la tine, la spectator. După ce m-am uitat la el pentru prima dată de dimineață, am profitat de ocazie ca să-mi adun câteva gânduri rapide, care mi s-au infiltrat în cap odată cu filmul ăsta, cum ar fi: cine dracu' ar alege Sugar Puffs în loc de Frosted Flakes?

Urmează niște mici spoilere, cel puțin pentru episodul meu.

Să fim sinceri: asta a fost prima și cea mai importantă decizie, iar ideea de alegere a fost distrusă din punctul ăsta. Adică, toți am ales Frosted Flakes, nu? Nu suntem niște monștri. Mai e și haios cum câteva decizii mici de genul ăsta sunt presărate pe tot parcursul poveștii, lăsându-te să te întrebi dacă ți-e scris să ai parte de un final sinistru din cauza vreunui cineast bolnav care adoră Sugar Puffs.

Cea mai ciudată chestie la „Bandersnatch” e că n-are mijloc și final. Te cam răsfață cu premoniții la cerere. Știi unde te afli în orice poveste, în orice clipă (apeși, te duci în cronologie, repeți). Și știi când poate să-ți fugă atenția sau să stai concentrat, cu ochii pe o concluzie. „Bandersnatch” elimină această opțiune. Uită de pauza aia care ți-a liniștit mintea bolnavă de ADHD. La un moment dat, n-o să mai știi dacă te uiți la chestia asta de 40 de minute, care probabil s-au transformat în 60 sau două ore. Când filmele au deja destule probleme în a menține atenția spectatorului, o poveste interactivă care fură timpul în felul ăsta e minunat de meta, ca și tema timpului cu care se joacă.

Apropo de ideea de mai sus, o să ghicesc că am petrecut cam 80 de minute cu „Bandersnatch” și am descoperit trei finaluri diferite, care ar fi putut să rezulte din vreo șase decizii diferite. Și ăsta e cel mai mare atu al oricărei povești interactive. Că e aproape înnebunitoare, în sensul că n-ai planul, așa că tot încerci să-l ghicești. Sigur, deciziile în sine par binare, dar drumul nu e niciodată de la punctul A la punctul B, ci mai degrabă ABC și D. Jumătate din distracție e să ghicești toate punctele pe care le-ai ratat și, chiar și acum, când scriu asta, vreau să mă întorc. Despre câte filme, indiferent cât au fost de plictisitoare, se poate spune așa ceva?

Pe vremuri aveam această chestie numită jocuri video FMV (de la „full motion video”) în care te uitai la nu-știu-ce căcaturi jucate de actori adevărați, apoi se oprea acțiunea și ți se oferea posibilitatea de a alege. (Conform editorului meu, se pare că seria Wing Commander e singura versiune bună a fenomenului.) Metoda de luare a deciziilor pe care-o folosește Netflix seamănă destul de bine, numai că e cu regie/actori mai buni, rezoluție 4k și bunătățuri HDR. Mai e interesant și faptul că funcționează ca lumea doar cu un mouse sau un controller (n-a mers azi cu AppleTV-ul meu), ceea ce face și mai evidente asemănările. Și mai e ceva la tot pachetul care-i dă un vibe clar mai puțin ieftin. Poate că e toată chestia cu studioul în valoare de mai multe milioane de dolari, dar dacă studiourile pot să combine povești grozave cu interacțiuni ca lumea, s-ar putea să fie un pas înainte pe lângă șirul de pași greșiți de care am avut parte.

Tot pare genul ăla de poveste tipică pentru Black Mirror, distopică, impregnată cu ură față de tehnologie și paranoia. Ai puștiul inept social, Stefan Butler (Fionn Whitehead), care locuiește cu tatăl său care l-a crescut singur. Dar are un țel; să devină următorul mare designer de jocuri, adaptând un roman intitulat Bandersnatch într-un joc video. Din fericire, i se oferă ocazia de a colabora cu un producător cunoscut (Asim Chaudhry), și, după răsturnări de situație tipice pentru Black Mirror, chinul îl duce până în pragul nebuniei.

Black Mirror-ismele nu se opresc aici. Pe tot parcursul aventurii, referințe la episoade din trecut, precum „Nosedive”, „Metalhead” și „San Junipero” curg una după alta, ca o scrisoare de dragoste pentru serial. Iar apoi mai ai și comentariile despre iluzia alegerii și liberul arbitru, care face mișto fix de chestia pe care-o folosește creatorul serialului, Charlie Brooker, pentru a spune această poveste - interactivitatea.

E un cuvânt supra-folosit, dar ce ar putea să meargă mai bine? Gândește-te și tu, ai un programator de jocuri video care creează o aventură interactivă, în timp ce viața lui e o serie de alegeri binare. Ca spectatori, noi interacționăm cu aceste reguli binare (A sau B) și am ajuns aici mânați de articole de genul ăsta, care au promovat experiența la un nivel binar (uită-te sau nu te uita). Dar, la un moment dat, omul nostru Butler sparge al patrulea zid și-și chestionează propriul rol în aventura sa, în timp ce noi o modificăm. Cât control are el, de fapt? Cât control avem noi? Faptul că ne uităm la filmul ăsta și vorbim despre el, ca tot restul lumii, e mai puțin înnebunitor sau binar decât situația lui Butler? Hmmmmm.

Am mai fost pe drumul ăsta - cu 50 de ani înainte, ca să fiu precis, când filmul interactiv a fost introdus pentru prima oară prin Kinoautomat, un scurtmetraj interactiv al cineastului ceh Radúz Činčera, care cerea publicului, la propriu, să-și dea cu părerea asupra anumitor puncte decisive. Mai recent, Netflix și-a făcut mâna cu titluri precum Buddy Thunderstruck: The Maybe Pile și Puss in Boots: Trapped in an Epic Tale. La naiba, compania de film interactiv, HelloEko, face asta de ceva vreme cu Telltale Games, în cadrul domeniului jocurilor video (ceea ce i-a și dus la pieire). Asta-i faza, toate au fost tentative, în mod special din cauza faptului că genul ăsta de film e foarte restrictiv. Când au de ales între a omorî pe cineva și a se lăsa dus de valul plictiselii, majoritatea spectatorilor vor alege crima; cea mai rapidă recompensă. Care mai e hazul divertismentului interactiv, dacă nu e condus de un anumit grad de conflict?

În „Bandersnatch”, aproape fiecare pistă te încurajează să faci o demență (inclusiv să comiți crime). Stefan Butler în sine e un tip atât de plat, la fel ca tatăl lui, ceea ce înlesnește situația. La fel se poate spune despre oamenii din jurul lui și se ajunge în punctul în care chiar psihoterapeuta lui Butler îi recunoaște asta acestuia și ni se dă de ales să impunem asupra personajului niște circumstanțe nebunești. Frumusețea la „Bandersnatch” stă în faptul că-și asumă ridicolul, devenind adeseori fix atât de dement pe cât și-l doresc spectatorii, admițând, în același timp, că nebunia face parte din două întrebări mai profunde. Ce spun deciziile noastre despre noi? Și cât de mult control avem, de fapt, asupra acestor decizii? În virtutea faptului că are ADN-ul dement al temei Black Mirror, „Bandersnatch” funcționează în singurul mod care ți-ar satisface ego-ul înfometat după conflict.

Gândește-te la discuția generată în jurul episodului „The Red Wedding” din Game of Thrones. Șocul care l-a produs a zgâlțâit din temelii platformele sociale și a catapultat serialul în stratosfera virală. Acum închipuie-ți că, pentru unii, episodul „The Red Wedding” n-a existat. Închipuie-ți că intri pe Twitter ca să-ți descrii experiența, doar ca s-o vezi remixată în ceva complet diferit, de altă persoană. Mi-am petrecut zece minute scurte căutând chestii despre „Bandersnatch” și am aflat despre finaluri mult mai demente decât mi le imaginasem eu (în 1984, băiatul nostru descoperă „Netflix”). Nu e doar pentru un forum nișat de gameri. E un program TV de mase, adoptat de oameni care poate că n-o să pună niciodată mâna pe un joc video modern. E ceva special acolo.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.