De ce Giuliani nu va păți nimic după ce a trimis scrisoarea pro-PSD în România

Avocatul lui Donald Trump, Rudy Giuliani, a recunoscut că a primit bani de la o firmă de lobbying, aceea condusă de fostul patron al CIA trecut în privat Louis Freeh, care la rândul lui acționează pentru contul unor români care au mari probleme cu justiția și nu vor să fie extrădați în România, în primul rând Puiu Popoviciu (în SUA) și Alexander Adamescu (la Londra).

Dar ce nu s-a explicat foarte bine în România a fost ce anume a făcut Giuliani.

Pentru români, ideea de lobby este relativ recentă și cețoasă. Ar fi greu de perceput în România șocul unui titlu precum cel care a apărut chiar astăzi, 30 august, mare pe prima pagină a cotidianului francez Libération: „Macron în mâinile lobbyurilor?” Asta după demisia cu scandal, marți, a ministrului ecologiei Nicolas Hulot, care a denunțat „prezența lobby-urilor în cercurile puterii” din Franța.

Sigur, și Adrian Severin s-a apărat zicând că el făcea „lobbying” atunci când a căzut în capcana unor jurnaliști britanici și și-a vândut onoarea (la preț mic) pentru a prezenta în Parlamentul European niște amendamente false. Asta pentru că Parlamentul European este asaltat de lobbyuri, care au în Europa un statut cu totul diferit de cele din SUA.

Condamnat la patru ani de închisoare pentru potlogăria din Parlamentul European, unde a acceptat bani pentru amendamente false (împreună cu un europarlamentar austriac și unul sloven), Adrian Severin a fost eliberat după un an și două luni. La fel a fost slobozit și austriacul, Ernst Strasser, acasă la el. Diferența între cei doi? Austriacul nu s-a plâns că e o victimă și că totul a fost un complot pentru a strica imaginea țării lui.

Severin și Strasser nu au fost însă singurii europarlamentari dedați cu lobbyuri care acționează în limita legii. Astfel, pentru a scăpa de justiție, răposatul patron de la cotidianul România Liberă, Dan Adamescu, precum și fiul său Alexander Adamescu, au plătit largi campanii de lobbying la Bruxelles, în favoarea lor.

Am fost personal contactat atunci de lobby-ul Adamescu pentru a publica ceva despre persecuția lui Dan Adamescu ca și cum el ar fi fost un deținut politic în România. Am refuzat, desigur, însă un europarlamentar britanic a acceptat bani ca să aducă situația lui Adamescu în Parlamentul European. Contactat de mine ulterior, respectivul europarlamentar britanic nu-și mai amintea despre ce fusese vorba.

Cel care a făcut asta este șeful grupului eurosceptic ECR (European Conservatives and Reformists), condus de Tories britanici, grup care nu va mai exista după Brexit, după ieșirea Angliei din UE. (Grupul la care a aderat Monica Macovei, de altfel.)

Grupul ar fi exotic și bălțat dacă liderii lui s-ar dovedi curați precum cristalul, însă șeful, un Tory de sorginte pakistaneză, Syed Kamall, a interpelat Comisia Europeană, în calitatea sa de europarlamentar, în favoarea lui Dan Adamescu și, în paralel, a doi gangsteri paramilitari din Azerbaijan, prinși în interiorul Armeniei și actualmente închiși.

Interpelările acestea ale Comisiei în Parlament de către un deputat, când nu sunt justificate de un interes direct al europarlamentarului în afacerea respectivă, miros a intervenții cu plată.

Syed Kamall a interpelat așadar Comisia Europeană întrebând ce plănuiește Comisia să facă în chestiunea lui Dan Adamescu, „un cetățean german, om de afaceri de marcă și patron de presă în România” care e confruntat cu sinistre acuzații de mită („concerning the trial of Dan Adamescu, a German citizen, prominent businessman and newspaper proprietor operating in Romania”, who faces ignoble charges of bribery in Romania.)

Cele două mari capitale ale lobbyingului sunt Washington și Bruxelles, însă legislațiile rămân foarte diferite.

Invenție anglo-saxonă, lobbyingul a prins greu în capitala Europei. În Statele Unite, acesta este asimilat dreptului de petiție, garantat de către primul amendament al Constituției SUA.

În Europa, cu excepția Marii Britanii, activitatea de lobbying s-a derulat până recent într-o zonă legală cenușie. În Europa continentală, spre deosebire de lumea anglo-saxonă, încă mai are un statut ambiguu. Diferența este atât istorică, cât și culturală, între lobby în Europa, pe de o parte, în Statele Unite și Marea Britanie pe de alta.

În Statele Unite, activitatea de lobby, care constă în a căuta influențarea legislației în favoarea unui grup de presiune sau de influență, este nu doar legală, ci chiar un drept. E de altfel revelator faptul că la sfârșitul fiecărei legislaturi americane, între o treime și o jumătate din membrii Congresului sunt angajați sub o formă sau alta de către grupuri de lobbying.

În Europa, situația este inversă. Înalții funcționari europeni, cum sunt Comisarii, nu au voie, un oarecare număr de ani după încheierea mandatului, să exercite acțiuni retribuite în grupuri de lobbying. Asta, tocmai pentru a evita conflictele de interese.

Asta nu l-a împiedicat însă pe Jose Manuel Barroso, la finalul celor două mandate ale sale în frunte Comisiei Europene (un deceniu) să devină consultant pentru banca Goldman Sachs, cea care a jucat un atât de mare rol în catastrofa economică a Greciei sub politica de austeritate impusă de… însuși Barroso.

Bruxelles deține astfel, după Washington, a doua mare concentrație de lobbyiști a lumii. În capitala Europei au fost recenzate circa 2 500 de grupuri și firme de lobby, cu un număr total de oameni angajați permanent în activitatea de influențare a legislatiei europene de circa 10 ori mai mare, altfel zis, aproximativ 20 000 de lobbyiști permanenți.

Fragmentarea funcționării instituțiilor europene, precum și scandaluri recente, cum a fost cazul Severin, au arătat necesitatea unei mai mari reglementari a acestei activități.

Exista însă și țări, precum Franța, al căror sistem politic nu integrează în niciun fel această activitate. În Franta, lobbyingul nu dispune de niciun statut, iar legea nu obligă lobbyiștii să spună cu ce deputați sau oameni politici se întâlnesc. Parlamentarii nu sunt obligați să-și facă publică agenda. În Marea Britanie, însă, ministerele o fac, pe bază trimestrială, chiar dacă foarte adesea conținutul agendei publicate rămâne selectiv.

Coțcăriile sunt frecvente și în Anglia. Cunoscutul deputat unionist din Irlanda de Nord Ian Paisley Jr. a „omis” în 2014 să declare o „vacanță în familie”, gras plătită de guvernul din Sri Lanka, dar a intervenit pe lângă premierul britanic de atunci David Cameron cerându-i să nu sprijine rezoluția ONU care condamna încălcările drepturilor omului în Sri Lanka. Marea Britanie are drept de veto în Consiliul de Securitate ONU.

La Bruxelles, s-a impus de câțiva ani un registru public al firmelor de lobbying, care trebuie să-și înscrie acolo activitatea, scopurile, precum și numele celor pe care îi contactează. La rândul lor, funcționarii europeni sunt obligați să declare orice întâlnire cu lobbyiști și să facă public, la cerere, conținutul discuțiilor.

Asta nu a împiedicat scandaluri cum fost cel care a implicat, în 2012, lobbyul tabacului.

În octombrie, 2012, microcosmosul politic din Bruxelles era zguduit de o afacere fără precedent: un Comisar european a fost dat afară din slujbă, în mod expeditiv, de către șeful său (iarăși Barroso) ca un vulgar servitor prins cu mâna in cutia de cofeturi.

Președintele de atunci al Comisiei Europene, Barroso, l-a forțat fără menajamente pe Comisarul pentru Sănătate și Protecția Consumatorului, maltezul John Dalli, să renunțe la înaltul său post, în urma unor acuzații de trafic de influență în favoarea lobbyului tutunului și asta exact în momentul în care Dalli se pregătea să aducă o ultimă corectură stilistică celei mai dure directive anti-tabac imaginate vreodată.

Conform legislației UE pe care trebuia să o introducă Dalli, țigările nu ar mai putea fi expuse în magazine (precum se întâmpla odinioară cu pornografia), iar pachetele de țigări ar fi obligatoriu uniforme, arătând la fel și nepurtând niciun fel de logo sau nume.

Este evident că o asemenea legislație nu putea decât să facă nemulțumiți în importanta și puternica industrie a tutunului. De aici până la a imagina că a fost montat un complot împotriva lui Dalli nu e decât un pas.

La fel, legislația europeană lasă multe zone de umbră în felul în care se atribuie, de pildă, contractele de publicitate unor firme externe. Astfel, una din cele mai mari companii de publicitate care lucrează cu Direcția Generală a Sănătații (DG Sanco) din cadrul Comisiei Europene, firma Emakina, cea care realizează de pildă clipurile publicitare din cadrul campaniei UE anti-tabac, lucrează în același timp pentru Philip Morris.

Au trecut ani de zile de când pe pachetele de țigări e trecut procentul de nicotină și se avertizează că fumatul e dăunător pentru sănătate si că poate produce cancer. În Europa se merge și mai departe și se imprimă pe pachetul de țigări fotografii de plămâni canceroși. Se vede însă că lobbyul tutunului este mai puțin influent decât cel al alcoolului, pentru că Parlamentul European a respins în mod repetat propunerea de a se lipi pe sticlele de alcool fotografia unui ficat cu ciroză.

Asta urcă însă până la originea UE. Unul din părinții fondatori ai Comunității Europene, francezul Jean Monnet, era un fabricant și neguțător de coniac.

În sfârșit, pentru a lua în considerare si punctul de vedere al lobbyistilor si al partizanilor acestei activități lucrative, ei subliniază faptul ca până la urma activitatea multor ONG-uri, chiar si a celor umanitare si ecologiste, nu constă în altceva decât în a face lobby.

Ba chiar, mai spun ei, ce altceva este politica? La urma urmei, apărând interesele unor categorii bine definite de cetățeni si activiști, până si partidele politice sunt de fapt tot niște grupuri de lobby. Ba chiar și religiile.