Mă aflu în vârful unui deal împădurit, la marginea satului Argelaguer, în nordul Cataloniei. Mai precis, mă aflu pe a șaptezecea treaptă a unui turn înalt de 35 de metri, construit din ramuri căzute și plasă de sârmă. Sunt în noroi până la coapse.
La cel puțin trei metri deasupra mea, Josep Pujiula, în vârstă de 74 de ani, țopăie înaintea mea. Josep este arhitectul și constructorul unui labirint psihedelic din zona rurală catalană. În ultimele patu decenii, el l-a construit, demolat și reconstruit cu totul de unul singur, de cel puțin trei ori.
Videos by VICE
Când ne-am întâlnit, m-a privit în ochi și a rânjit „Pun pariu că n-ai coaie să să-l termini de parcurs.”
După opt ani de lucru, Josep se apropie de terminarea celui de-al șaselea turn de pe teren. Acesta este ultimul retuș al întinsului complex de colibe, peșteri, tuneluri și pasarele, pe care localnicii îl cunosc drept „Castelul Argelaguer”, „Castelul lui Josep”, „Parcul Can Sis Rals” sau, probabil, „locul ăla dubios de lângă autostradă”.
Josep mă invită să urc până în vârful turnului să admir priveliștea– pe la mijlocul drumului, îmi spune – să vedem dacă ține. Al naibii de hilar, doar că restul turnurilor se clatină nebuneşte în adierea uşoară.
Din turn pot vedea culoarele intestinale kilometrice cu care am negociat în ultimele două ore. Aproximativ numai unul din zece vizitatori are răbdare să parcurgă întregul ciclu, îmi spune Josep; de obicei încearcă să-şi reconstituie drumul, ţipă după ajutor sau încearcă să evadeze. Şi dacă eşti supraponderal, eşti futut. Există porţiuni din labirintul lui Josep prin care graşii nu pot trece.
Labirintul, în sine, este presărat cu instalaţii esoterice: E.T. îmbrăcat în piele de căprioară, înconjurat de crucifixuri de lemn, puşti vechi şi cranii de struţ cu butoane îndesate în ochi.
E ca un fel de Thunderdome construit de Takashi Hobayasi, îi spun lui Josep. „Nu știu despre cine vorbești, dar eu obișnuiam să joc rolul lui Tarzan în filmele făcute de noi aici. Mă îmbrăcam într-o piele de viezure, mă duceam până la râu, prindeam un crap și-l mâncam crud, într-un vârf de copac. Am reușit să-l convingem și pe un puști să joace rolul fiului lui Tarzan. Îmi amintesc că într-unul din filme a sărit în râu de pe un pod înalt de 30 de metri. ”
Într-un alt film de amatori, Josep aleargă pe un teren de fotbal, unde lumea pare să țină un fel de întrunire, și strigă: „La naiba cu civilizația umană! Distruge pădurea!” Josep nu mi l-a arătat, deși mi-aș dori.
„O dată am îmblânzit un berbec,” continuă el. „L-am apucat de coaie, l-am trântit la pământ și i-am urlat `Eu sunt șeful aici.` Cred că, de fapt, i-a plăcut, pentru că după aceea m-a urmărit peste tot dând din coadă. Din păcate , s-a făcut violent. Într-o zi a atacat o doamnă care ne fura ouăle. Ea ajuns la spital iar eu a trebuit să sacrific capra.”
Am auzit de locul ăsta de la niște punkiști veniți aici în vacanță, care au luat LSD și au avut atacuri de panică. „Sunt sătul până peste cap de pastilați și membri de găști ca ăia,” a zis Josep. „O adunătură de dubioși. Furau orice părea vechi, dădeau drumul la animale… mi-au furat chiar și un măgar; l-am găsit la câțiva kilometri mai sus, pe drum, legat de un felinar.
Ultima picătură a fost când am găsit șase tipi în jurul unui foc de tabără făcut dintr-o bancă și bucăți dintr-o baracă. Am fugit până sus să văd dacă se mai poate salva ceva, iar unul dintre ei mi-a tras un pumn. Atunci m-am decis că e de ajungs. Am demolat totul și am ars timp de trei luni. ”
Asta se întâmpla în urmă cu zeci de ani. Ultima reproiectare a fost făcută în urmă cu nouă ani, când consiliul local l-a anunțat că se va construi o autostradă de-a lungul grandiosului său dom al plăcerii. Josep, un mecanic pensionat, l-a dat jos ramură cu ramură, și l-a construit la câțiva metri mai încolo.
„Nici eu nu știu de ce fac ceea ce fac. Pământul e șeful, el decide. Uneori, oamenii cred că sunt un fel de șaman, sau că sunt în slujba vreunei misiuni divine, dar eu doar cred în natură. Pur și simplu, așa se întâmplă: construiesc o casă, mai vreau să construiesc puțin, și apoi nu mă mai pot opri. Nici măcar nu-mi desenez vreun plan vreodată. Obișnuiam să vin aici să mă joc când eram mic, să pescuiesc și să adun lemne. De-a lungul timpului, am construit un circuit pentru curse de motociclete, am călărit, am construit o Vespa care se poate deplasa și pe uscat și pe apă, apoi un iaz, am luat niște capre, rațe și cai, le-am construit case în care să trăiască, și dintr-o dată m-am trezit cu un sat. În ultimii opt ani tot construiesc la labirintul ăsta, pentru a-l face mai distractiv și mult, mult mai greu de parcurs până la barăci.”
„Văd locul ăsta ca pe un termometru al societății”, îmi spune el, în timp ce mă ghidează prin peștera-muzeu ascunsă sub labirint. „Dacă oamenii nu pot avea grijă de locul ăsta – care ne aparține tuturor – atunci am pus-o. Pot să înțeleg de ce vor să demonstreze indignados sau anti-capitaliștii împotriva guvernului și a băncilor – au motive să distrugă lucruri. Dar dacă cineva vine aici și distruge doar așa… pe ce sunt ei supărați?”
În fața criptei pe care și-a pregătit-o pentru când va muri îmi iau rămas-bun de la Josep, arhitectul castelelor psihedelice. „Aici zac îngropate fanteziile și visele mele. Dar nu și coaiele, pe ele numai moartea mi le poate lua.”
Traducere: Anca Huzum
