Zona Gării de Nord era un adevărat Triunghi al Bermudelor pentru românii gay în comunism și în primul deceniu de după 1989. De aici erau mulți ridicați de milițieni, bătuți sau arestați. Alții își găseau iubirea prin aburii groși din Baia Grivița sau sub ocrotirea întunericului din cinematograful Feroviar. Așa își amintește Dominic Brezianu, acum în vârstă de 78 de ani, locurile de referință pentru bărbații gay care au trăit sub amenințarea articolului 200.
Până în urmă cu 18 ani, acest sinistru articol din Codul Penal pedepsea cu închisoarea relațiile homosexuale. Nu există statistici despre cei închiși, dar se știe că printre ei s-au numărat balerini, scriitori, sportivi. Ultima persoană condamnată pe baza acestui articol a fost handbalista Mariana Cetiner, eliberată prin decret prezidențial în 1998, în urma presiunii unor organizații internaționale ca Human Rights Watch și Amnesty International.
Videos by VICE
În ciuda suferinței cauzate de articolul 200, un opozant virulent al abrogării lui a fost Biserica Ortodoxă Română (BOR). Patriarhul Teoctist le-a scris atunci public deputaților despre „iubirea necurată, tirania patimilor egoiste și fără rod de viață”. Realitatea asta e dureros de recentă într-o țară care a organizat anul trecut un așa-numit „referendum pentru familie”, moment prielnic pentru ca BOR să-și arate din nou dragostea pentru aproape în afișe din care credincioșii au aflat că gayii le vor fura copiii. Însă referendumul a picat, iar anul ăsta evenimente PRIDE s-au organizat în București, Cluj, Timișoara.
Acum câteva zile am ajuns la un eveniment din săptămâna Bucharest Pride 2019, organizat de ACCEPT. Florin Buhuceanu, directorul executiv al organizației, și Dominic Brezianu au condus un tur prin locurile marcante pentru viața românilor homosexuali, care au trăit și mai ales au avut curaj să iubească în timpul articolului 200. Căci într-o vreme când erau vânați de un întreg departament de Moravuri, relațiile se înfiripau în toaletele și băi publice, parcuri, cinematografe, berării ieftine sau în Gara de Nord.
„Era o viață foarte intensă, dar foarte periculoasă”, spune Dominic. Ca poet și bărbat gay, a trăit din plin perioada anilor ‘70 în București, printre prieteni hăituiți de milițieni și șantajiști. A plecat în Statele Unite în 1981.
Gara de Nord
Tranzitată zilnic de sute de trenuri și de mii de oameni, cea mai mare gară a țării era locul perfect pentru cruising clandestin.
„În fiecare țară, gara e un loc foarte vulnerabil. Sunt tot felul de oameni pierduți. Adică poți să agăți ușor pe cineva, ca să folosesc un termen mai vulgar”, mi-a explicat Dominic.
Iar un loc tranzitat de un puhoi de oameni putea să fie potrivit pentru o întâlnire, căci milițienii nu te puteau acuza că ești într-un loc gay. Dar asta nu însemna că nu trăiau permanent în frică.
„Eram între frica de a fi bătuți, de a fi arestați ori de a fi șantajați. Căci erau mulți băieți extrem de inteligenți, care puteau să exploateze, să te provoace și pe urmă… Cunosc o mie de cazuri”, spune Dominic.
Cinema Feroviar
Proximitatea Gării de Nord a alimentat alte două locuri frecventate de cei din comunitatea gay în anii comunismului: Cinema Feroviar și Baia Grivița.
Cinematograful nu mai există, în locul său stă azi un turn din sticlă și metal. Sala era imensă, cu trei balcoane suspendate deasupra ecranelor, paravan perfect pentru ochii curioșilor. Filmele se vedeau prost de la balcoane, nimeni nu ajungea acolo dacă nu urmărea pe cineva.
„Era foarte simplu, când ai o sală goală ori aproape goală și te duci la balcon. Cine se duce la balcon? Adică balconul e o chestie de mâna a doua. Semnul era că stăteai la balcon sau sprijinit de perete. Dar era și periculos pentru că erau foarte mulți agenți ori oameni de la Miliție. Ori șantajiști. Foarte mulți șantajiști”, își amintește Dominic.
Baia Grivița
Într-o baie publică puteau cunoaște bărbați fără ca nuditatea să constituie probă împotriva lor pe articolul 200. Aburii groși ascundeau atingerile, iar cei curajoși se puteau retrage în ultimele cabine de duș. Dar, ca oriunde, și aici pândea pericolul. De multe ori, o zi la Grivița se lăsa cu un scandal în care cineva amenința că sună la Miliție.
„Erau scandaluri directe: «cum ți-ai permis, ai pus mâna pe mine». Băieții, cărora le lăsai hainele, erau de multe ori complici la toată povestea asta, căci ei primeau bani. Într-un conflict serios în care cineva amenința că cheamă milițienii, băieții îl calmau. Apoi persoana vinovată, în schimbul unei sume, își primea hainele și dispărea. Nu mai exista obiectul infracțiunii. Erau multe cazuri de astea, dar aceste locuri tot erau pline”, spune Dominic. În urma unei vizite la baie în anii ‘70, poetul a ajuns într-o relație de lungă durată cu un șofer MAI.
Băile publice erau apreciate pentru eclectismul lor, căci aduceau împreună țărani, proletari și intelectuali.
„Erau cu adevărat democratice din punct de vedere homoerotic”, zice Buhuceanu.
Cei care se cunoșteau aici, ajungeau de multe ori să-și continue întâlnirea sub adăpostul întunericului din cinematograful Feroviar.
WC-uri publice de pe Mircea Vulcănescu, Știrbei Vodă și Palatul Telefoanelor
Un alt refugiu erau toaletele publice. Deasupra celei de pe Mircea Vulcănescu, închisă acum câțiva ani, trăia criticul literar Ion Negoițescu, unul dintre intelectualii gay cunoscuți ai epocii. Șantajat de autorități comuniste cu propria homosexualitate pentru a se retrage din protestul inițiat de Paul Goma, acesta a luat calea exilului în 1980.
O altă toaletă publică frecventată era într-un bloc turn de pe Știrbei Vodă.
„Poate cel mai important WC public din București era cel de la Palatul Telefoanelor. Se făcea un du-te-vino permanent, ca să găsești pe cineva interesat ori din pură curiozitate. Așa, un fel de loterie”, povestește Dominic.
Dar foarte aproape, într-un bloc de lângă biserica Kretzulescu, era un sediu conspirativ al Securității, așa că și aici, ca peste tot, membrii comunității erau mereu în gardă.
Promenada blocul Wilson – Universitate
„Cine a inventat acest traseu? Nu se știe. Sunt lucruri care se compun în mod gradual, din generație în generație, din vorbă în vorbă. Mai aveam și o toaletă publică și o baie. Era un adevărat nod”, spune Dominic despre promenada cuprinsă între galeriile Orizont și Piața Universității.
Pe acest traseu se plimbau mulți bărbați gay la ceas de seară în căutarea unei persoane interesate. Era o zonă intens circulată, de oameni care se duceau ori veneau de la serviciu. Dar atunci când vedeai aceeași persoană de cinci ori, știai că sunt în căutare de altceva. În zonă existau și trei refugii: o toaletă publică, Baia Centrală și Restaurantul Dunărea.
Ultimul era intens frecventat de membrii comunității gay. Faptul că era mai mereu plin nu era deloc un dezavantaj.
„Trebuia să ceri voie: «pot să mă așez la masa dvs?». Dar era un mijloc interesant, vedeai un muncitor ieșit de la fabrică și care părea interesat și te așezai direct la masa sa”, își amintește Dominic.
Baia Centrală, peste a cărei fundație s-au ridicat blocurile de lângă Universitatea de Arhitectură, era un loc frecventat în special de sportivi, care mergeau des la saună. Bărbații gay treceau și ei pe aici, însă numai pentru a admira.
„Era o mare atracție pentru noi. Doar admiram. Era o atmosferă rigidă, adică știai că no way. Dar era foarte curat. Deși se pare că au fost unele incidente ori tentative. Dar cei ca noi frecventau mai puțin, pentru că nu aducea nicio concluzie”, spune Dominic.
Gambrinus și Cinema Timpuri Noi
Un alt cinematograf emblematic pentru bărbații gay din comunism era Timpuri Noi, amenajat în clădirea Hotel Cișmigiu. Aici puteai intra în orice moment al filmului și puteai să rămâi în sală și la următoarea ecranizare cu un singur bilet. Iar pentru cei din comunitate a devenit un loc frecventat în special în anii ‘50 și în anii ‘70.
„E foarte interesantă gândirea celor care au alcătuit programul. Fiindcă se combinau filmele de animație cu documentare și mici comedii. Nu existau balcoane, dar cei care aveau anumite intenții se așezau pe ultimele locuri de lângă coridor ori stăteau rezemați de zid, chiar dacă cinematograful era gol. Existau timide atingeri cu genunchii, dar putea să fie periculos. Nu știai dacă aveai de a face cu un om al Miliției”, își amintește Dominic.
De multe ori, când se aprindea lumina în sala de cinematograf, erau numai bărbați, rareori câte o femeie cu copii, care veneau pentru desene animate.
Cum în cinematograf nu puteai să faci o evaluare a persoanei decât în întuneric, după film se mergea câțiva pași până la Berăria Gambrinus.
„Aici beai o bere, mai făceai o evaluare a persoanei. Acum nu mai are deloc atmosfera aia boemă și proletară. Era extrem de ieftin, probabil de aceea erau și foarte mulți țărani și muncitori care veneau”, spune Dominic.
Un alt restaurant frecventat în acea perioadă era Carul cu Bere, loc preferat al gayilor, dar și al Miliției.
De multe ori, în lipsă de opțiuni, bărbații gay ajungeau și în parcuri, de la Cișmigiu și până la Carol. Asta pentru că „nu aveai curajul să mergi acasă la cineva, puteai să ajungi mort ori putea să fie o capcană, să te jefuiască, să te dea pe mâna milițienilor”.
Locurile astea nu mai păstrează azi nimic din escapismul pe care l-au oferit generațiilor gay, care au trăit și au iubit sub amenințarea articolului 200. Dar, ca să nu uităm perioada în care homofobia era literă de lege, locurile din acest tur vor apărea într-o hartă interactivă, care va fi lansată săptămâna asta de organizația ACCEPT.
Editor: Andreea Pocotilă
